Deraierea lentă a trenului Euro în Italia
NEW YORK - Venirea la putere în Italia a unui guvern populist, eurosceptic a atras atenția investitorilor așa cum puține evenimente au făcut-o în acest an. Diferența între randamentele titlurilor de stat italiene și cele germane a crescut rapid ceea ce indică faptul că investitorii văd Italia ca pe un pariu riscant. Iar prețurile acțiunilor italiene au scăzut, în special ale băncilor locale (indicator bun al riscului de țară), în timp ce primele de asigurare împotriva insolvabilității statului s-au mărit. Există chiar temerea că Italia ar putea declanșa o altă criză globală, mai ales dacă o nouă rundă de alegeri ar deveni un referendum de facto asupra euro.
de Nouriel Roubini, Brunello Rosa
Înainte chiar de alegerile din martie, în care populiștii din Mișcarea Cinci Stele (M5S) și partidul de dreapta Liga Nordului au obținut împreună majoritatea parlamentară, noi am avertizat că piețele sunt prea indiferente cu privire la această țară. Italia s-a trezit acum într-o criză care este mai mult decât una politică. Ea trebuie să înfrunte o dilemă națională fundamentală: să rămână încătușată de euro sau să-și revendice suveranitatea economică, politică și instituțională.
Noi bănuim că Italia va face un compromis și va rămâne în zona euro pe termen scurt, fie și numai pentru a evita daunele pe care le poate provoca o ruptură totală. Pe termen lung însă, țara va fi tot mai tentată să renunțe la moneda unică.
De la momentul reîntoarcerii la Mecanismul European al Ratelor de Schimb în 1996 (pe care îl părăsise în 1992), Italia a renunțat la suveranitatea sa monetară în favoarea Băncii Centrale Europene (ECB). În schimb, ea s-a bucurat de o inflație și niște costuri ale împrumuturilor mult mai mici care au dus la o reducere dramatică a sumelor plătite ca dobânzi (de la 12% din PIB la 5%) la datoriile sale publice uriașe.
Totuși, italienii se simt demult inconfortabil cu lipsa unei politici monetare independente și această pierdere a umbrit treptat avantajele calității de membru al zonei euro. Adoptarea euro a avut implicații uriașe pentru milioane de firme mici și mijlocii care se bazau până atunci pe deprecierea periodică a monedei pentru a masca ineficiențele sistemului economic italian și a rămâne competitive.
Ineficiențele sunt bine cunoscute: piață a muncii rigidă, investiții publice și private scăzute în cercetare și dezvoltare, niveluri ridicate ale corupției și evaziunii fiscale, un sistem legal costisitor și birocrația publică. Cu toate astea, multe generații de politicieni s-au referit la “constrângerea externă” și nu la necesitatea internă atunci când au introdus reformele structurale necesare calității de membru al zonei euro, întărind astfel sentimentul că reformele au fost impuse Italiei.
Pierderea suveranității monetare înseamnă că în realitate există două lanțuri de comandă politică în Italia. Unul pleacă de la guvernul german, prin Comisia Europeană și ECB până la președinția italiană, ministerul de finanțe și banca centrală. Acest lanț de comandă instituțional se asigură că Italia își îndeplinește angajamentele internaționale și aderă strict la regulile fiscale ale UE, indiferent de evenimentele politice interne. Celălalt lanț de comandă pleacă de la primul ministru italian și trece prin ministerele responsabile de problemele interne. În cele mai multe cazuri, cele două lanțuri de comandă sunt aliniate. Însă atunci când acest lucru nu se întâmplă, apare inevitabil conflictul. De aici și criza actuală, care a atins punctul critic atunci când primul ministru desemnat a încercat să-l numească pe economistul eurosceptic Paolo Savona în funcția de ministru al economiei și finanțelor fără să se consulte mai întâi cu celălalt lanț de comandă. Numirea a fost respinsă de președintele italian.
Să ne întoarcem la întrebarea dacă Italia va alege acum să renunțe la cămașa de forță. În ciuda avantajelor euro, această monedă nu a ajutat economic Italia. PIB-ul real (ajustat cu inflația) pe cap de locuitor al Italiei este astăzi mai mic decât era atunci când a început experimentul euro, în 1998, în timp ce până și Grecia a reușit să înregistreze o creștere, în ciuda recesiunii prin care trece din 2009.
Unii vor putea explica această lipsă de performanță prin argumentul că zona euro este o uniune monetară incompletă, iar țările principale precum Germania drenează muncă și capital din țările de la “periferie” precum Italia. Alții ar putea contraargumenta că italienii nu au reușit să respecte regulile și standardele și să implementeze reformele pe care se bazează o uniune monetară de succes. Însă explicația reală nu mai contează. Narațiunea predominantă în Italia este că euro este responsabil de starea proastă a economiei. Iar partidele politice care au cerut (implicit sau explicit) ieșirea din zona euro dețin o majoritate parlamentară pe care o vor menține probabil la alegerile următoare de la sfârșitul acestui an sau din 2019.
Sondajele recente arată că, dacă italienii ar fi puși să aleagă între menținerea și abandonarea monedei unice, ei ar opta inițial pentru prima variantă de teama unei crize bancare și a datoriei publice asemenea celei prin care a trecut Grecia în 2012-2015. Dar costurile pe termen lung ale rămânerii într-un club dominat de reguli inerent deflaționiste dictate de Germania i-ar putea îndemna pe italieni să părăsească zona euro. Această decizie poate interveni în mijlocul unei alte crize financiare globale, recesiuni sau șoc asimetric care să împingă în afara zonei euro mai multe țări fragile în același timp.
La fel ca susținătorii Brexit din Marea Britanie, italienii s-ar putea auto convinge că sunt capabili să aibă succes pe cont propriu în economia globală. Până la urmă, Italia are un sector industrial solid care este capabil să exporte în lumea întreagă iar exportatorii ar beneficia de o monedă mai slabă. Italienii ar putea fi tentați să gândească astfel: de ce să nu scăpăm de euro înainte ca aceste industrii să fie închise sau să ajungă pe mâini străine așa cum se întâmplă deja? Dacă italienii vor merge până la urmă pe acest drum, costurile imediate vor fi suportate de cei care economisesc și ale căror depozite vor fi denominate într-o liră depreciată. Iar costurile vor fi și mai mari dacă o ieșire a Italiei va precipita o altă criză financiară însoțită de închideri ale băncilor și control al capitalului. În fața acestor posibilități, italienii, precum grecii în 2015, s-ar putea hotărî să rămână. Dar ar putea de asemenea și să închidă ochii și să facă saltul. Cu toate că Italiei i-ar fi mai bine în zona euro și cu reforme adecvate, ne este teamă că, în timp, ieșirea poate deveni mai probabilă. Italia este asemenea unui tren cu locomotiva deraiată. Este doar o chestiune de timp până când vagoanele vor începe să sară de pe șine.
