Decizia Curții Supreme a SUA de a revoca celebra Hotărâre Roe vs. Wade (1973) din SUA a divizat toate democrațiile lumii. Cea mai puternică reacție a venit din Franța, unde se cere includerea dreptului la avort nu doar în Constituția franceză, ci și în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
Dezbaterea invită la un exercițiu de imaginație pe tema interzicerii avortului.
Pentru noi, românii, acest exercițiu nu are cum să nu trezească amintiri.
Avem efectiv o experiență istorică pe care nu putem și nu trebuie să o ignorăm! Sunt româncă, sunt femeie, sunt mamă. Cunosc dramele femeilor din perioada comunistă. Iar trauma națională provocată de Decretul 770 din 1966 se resimte chiar și acum.
Lecția e următoarea: să interzici avortul nu înseamnă că îl oprești, înseamnă doar că întreruperile de sarcină se vor face în secret, prin proceduri periculoase.
Aproximativ 10 000 de românce au murit în perioada 1966-1989 din cauze derivate din proceduri necorespunzătoare de avort, asta însemna 87% din mortalitatea maternă. Acestea sunt doar cifrele oficiale. Câte alte femei au mai murit din aceste motive fără ca noi să știm? Câte alte femei au rămas infertile după ce, în disperarea lor, au apelat la serviciile unor escroci? Și, poate cel mai important, câți copii au fost abandonați?
E o realitate istorică de care ar trebui ne amintim de fiecare dată când o discuție despre dreptul la avort reapare în spațiul public. Și că niciodată nu trebuie să încetăm să luptăm pentru păstrarea dreptului femeii de a decide ea însăși ce face cu corpul ei.
Femeile au dreptul la autonomie și autodeterminare corporală! Și ce ar fi să fie și în Constituția noastră așa?
