Expert de la Tokio, despre ajutorul oferit după 1990: Japonia şi-a atins scopul când România a aderat la UE şi NATO

Data actualizării: Data publicării:
steag drapel ue romania uniunea europeana shutterstock_530404291
Foto: Shutterstock

Presiunea pe care a pus-o în toţi aceşti ani Comisia Europeană pe aparatul birocratic şi de stat de la Bucureşti a fost una benefică, din perspectiva reformelor iniţiate odată ce ţara a ieşit din comunism, consideră prof. Akihiko Tanaka, preşedintele National Graduate Institute for Policy Studies (GRIPS). În perioada 2012-2015, prof Tanaka a fost şi directorul JICA, organismul prin care Japonia a oferit României asistenţă pentru dezvoltare în perioada dificilă de dinaintea aderării la Uniunea Europeană.

Akihiko-Tanaka
Foto: UN.org

Într-un interviu acordat Digi24.ro, Akihiko Tanaka explică de ce reformele structurale devin o necesitate strategică în ţările care fac trecerea de la un sistem economic şi politic la altul, cum interferează cu schemele de ajutor pe termen scurt de care statele fragile au întotdeauna nevoie, dar şi la ce ar trebui să fie atentă România în relaţia cu Republica Moldova, din perspectiva asistenţei pentru dezvoltare pe care Bucureştiul a început să o furnizeze Chişinăului.

Digi24.ro: O staţie a metroului din Bucureşti care va lega oraşul de principalul aeroport se va numi Tokio. Este practic o recunoaştere simbolică a sprijinului oferit României de către Japonia imediat după prăbuşirea comunismului, în decembrie 1989. Cum a început această implicare, prin care Japonia urma să pună la dispoziţie banii şi experţii săi?

Akihiko Tanaka: La încheierea Războiului Rece s-a pus problema că trebuie să încurajăm eforturile de democratizare şi trecere la economia de piaţă a statelor din Europa de Est şi a fostelor republici sovietice. Era important ca asemenea demersuri să aibă succes.

Cum se vede de la Tokio bilanţul asistenţei pentru dezvoltare pe care ţara dumneavoastră a oferit-o României în perioada critică dinaintea aderării la NATO şi UE, când nici politica internă şi nici politica externă de la Bucureşti nu ofereau garanţii foarte solide creditorilor?

Esenţa implicării în sectorul asistenţei pentru dezvoltare rezidă în intenţiile obiectivului asumat, în cazul de faţă, democratizarea ţărilor ex-comuniste şi adoptarea de către ele a economiei de piaţă. Aşadar faptul că România a aderat în cele din urmă la NATO şi Uniunea Europeană demonstrează că implicarea noastră a fost una de succes. Pentru japonezi, care s-au implicat în acordarea de asistenţă pentru dezvoltare în Europa de Est, recompensa a fost tocmai aderarea României la cele două structuri. Scopul a fost atins.

Este limpede că deschiderea manifestată de Japonia în a sprijini România şi în alte moduri decât cel în care a făcut-o înainte de aderarea la spaţiul euro-atlantic nu a încetat odată cu aderarea ţării noastre la UE. În ce formulă şi cu ce rezultate a continuat după 2007?

Acum sunteţi membri ai Uniunii Europene şi puteţi folosi fondurile UE, dar şi Uniunea Europeană, într-o formă sau alta, vă cere să deveniţi, la rândul dumneavoastră, donatori. Din această perspectivă, misiunea de asistenţă a Japoniei, prin programul ODA, s-a încheiat. Acum ne aflăm în faza în care explorăm modalităţi şi mecanisme prin care să poată fi dusă mai departe cooperarea dintre România şi Japonia, încă o dată, în afara cadrului ODA. De exemplu, o axă ar fi cooperarea dintre RoAid şi JICA în ţări precum Republica Moldova, profitând de propria experienţă a României în perioada de tranziţie şi de experienţa Japoniei în coordonarea unor asemenea programe în diverse părţi ale lumii. O altă dimensiune ar putea fi cea a parteneriatelor care au la bază probleme comune celor două ţări, cum ar fi, de exemplu, sfera gestionării dezastrelor, a atenuării efectelor lor. Şi România, şi Japonia prezintă riscuri când vine vorba de cutremure sau inundaţii, aşadar putem colabora pentru îmbunătăţirea sistemelor de gestionare a unor asemenea riscuri. Pentru că programul ODA a expirat odată cu aderarea României la UE, costurile unor asemenea acţiuni reciproce probabil că pot fi împărţite. Nu ştiu în ce măsură asemenea proiecte figurează pe agenda cercurilor oficiale de decizie, eu personal nu mai deţin nicio poziţie guvernamentală, dar acestea sunt câteva dintre zonele care pot fi explorate, în ideea continuării cooperării.

Pornind de la activitatea şi experienţa dumneavoastră, cum vi se pare că s-a schimbat statul român (administraţie, instituţii) după aderarea la UE şi ce „demoni” ai trecutului nu au fost încă depăşiţi? Putem avea în vedere nu doar cazul României, ci şi pe cel al Bulgariei, ambele ţări beneficiind, înaintea aderării la UE, de asistenţă pentru dezvoltare din partea Japoniei.

Nu ştiu ce fel de "demoni" persistă sau dacă ei mai există, poate că nu, dar cred că în fiecare ţară este nevoie de reforme instituţionale, altfel sistemul va stagna din cauza inerţiei ce vine din trecut. Nu este ceva specific unei anumite ţări sau României, ceea ce spun este valabil şi pentru state ca Japonia ori SUA. Însă trebuie acordată mereu atenţie solidităţii instituţiilor existente, iar aici rolul leadership-ului este foarte important. În unele ţări legislaţia necesară este implementată, în altele nu, aşa că leadership-ului local îi revine responsabilitatea de a fi atent la nevoile existente. Cred că statutul de membru UE, de exemplu, este benefic pentru procesul de consolidare a instituţiilor. Comisia Europeană este destul de exigentă, poate uneori prea exigentă. Dar acest tip de presiune poate fi de folos. Sigur că există şi riscul apariţiei unor contrareacţii naţionaliste atunci când Comisia este prea exigentă, dar, din nou, rolul leadership-ului local este important. Acesta poate analiza cerinţele Comisiei şi situaţia propriului sistem şi astfel poate ghida guvernul în direcţia adoptării reformelor necesare.

Persistă în România senzaţia că problema de bază a ultimilor aproape 30 de ani nu a fost atât lipsa proiectelor majore de infrastructură şi a sprijinului extern pentru realizarea lor, cât rezultatele, iar aici accentul cade, natural, pe rolul autorităţilor de la faţa locului. Dacă ne uităm de exemplu la ritmul lent în care se construiesc autotrăzi sau în care se extinde metroul din Bucureşti veţi înţelege foarte bine la ce mă refer. Aşadar, pe lângă faptul de a beneficia de sprijinul unor parteneri ca Japonia, prin programe de tipul ODA, ce altceva i-ar mai trebui unei ţări ca România pentru a profita 100% de asemenea programe de sprijin?

În general, implementarea proiectelor conform cerinţelor originale pune probleme. Să luăm cazul Japoniei, de exemplu. În zona în care locuiesc eu existau planuri de construire a unui by-pass rutier care să lege autostrada care trecea prin nord de cea care trecea pe la vest de oraş. Planul datează de la mijlocul anilor '60, dar construcţia nu a fost încă finalizată; iată, după 50 de ani. În 2020, Japonia va găzdui Jocurile Olimpice de vară şi în sfârşit, în mijlocul capitalei Tokio, va fi finalizat un tronson care a fost planificat tot în anii '60. Aşadar, nu este neapărat ceva neobişnuit ca unele planuri să nu fie duse la capăt. Cred că răbdarea şi perseverenţa sunt foarte importante atât timp cât planurile originale sunt bune. Uneori, în ţările democratice se pot coagula şi mişcări de rezistenţă în comunitate, cum sunt cele ale rezidenţilor dintr-o anumită zonă carem din diferite motive se opun unui anumit proiect.

Nu este însă cazul României, cel puţin nu în ceea ce priveşte ritmul în care sunt construite autostrăzi ori este extins metroul...

Sigur, uneori totul ţine de ineficienţa şi incompetenţa birocraţiei, care trebuie până la urmă depăşite. Însă, repet, rolul leadership-ului este important. Liderii (politici) trebuie să insiste ca proiectele să meargă înainte, dar durează până când birocraţia este transformată într-un aparat eficient şi compentent. De exemplu, învăţarea, singura care te poate face mai compentent, presupune timp.
Rolul liderilor (politici) este de a presa birocraţia să găsească soluţii, iar acest tip de experienţă se devine util în viitor. Am speranţa că multe din planurile pe care le aveţi (în România) vor fi în curând duse la capăt.  

Există o legătură între derularea unui program de asistenţă pentru dezvoltare şi implementarea de către beneficiar a unor reforme structurale? Altfel spus, din perspectiva asistenţei pentru dezvoltare, este necesar ca beneficiarul să facă reforme în "timp real"?

Adesea ne aşteptăm ca partenerul să facă reformele necesare astfel încât să atingem obiectivele pe care în prealabil le-am agreat. Este normal.  

Este totodată şi o precondiţie?

Ar putea fi. Uneori sprijinul pentru dezvoltare poate veni cu unele condiţii ca anumite reforme să fie făcute. E destul de obişnuit să procedezi astfel. În ţările în curs de dezvoltare, în special când la mijloc este un sprijin financiar, donatorii prezintă statului-beneficiar o listă de reforme care trebuie impementate, iar banii sunt daţi doar după ce acestea devin realitate. E o situaţie adesea întâlnită în practică. În lumea reală nu există sisteme perfecte. Dar dacă ţara asistată este capabilă să facă reformele necesare la timp, e posibil ca acea ţară să nu mai aibă nevoie de asistenţă, este un indiciu că birocraţia sa este una competentă. Iar dacă birocraţia e competentă, înseamnă că, probabil, nu ai nevoie de asistenţă din partea nimănui. Însă dacă se vede că ai dificultăţi în a îndeplini condiţiile, acesta e un indiciu că ai în continuare nevoie de îndrumare în acest sens. În opinia mea, cel care oferă asistenţă de dezvoltare ar trebui să înţeleagă dificultăţile pe care le întâmpină partenerii în ceea ce priveşte eforturile pe care le presupun reformele. Sigur că ne dorim punerea în practică a reformelor, dar simplul fapt că unele reforme nu sunt făcute nu ar trebui să impună de la sine încheierea colaborării. Nu putem risipi banii punându-i la dispoziţie conştienţi de faptul că sumele ar putea ajunge pe mâinile unor oficiali corupţi. Asta nu se poate. Dar uneori reformele durează, iar cel care oferă asistenţă trebuie să aibă răbdare. 

Între timp România a devenit ea însăşi furnizor de asistenţă pentru dezvoltare pentru o altă ţară, în speţă Republica Moldova. În acest context, la ce indicatori din „curtea” Republicii Moldova trebuie să privească România cu prioritate?

E posibil ca răspunsul meu să nu fie unul direct, însă pot să spun că priorităţile trebuie discutate şi agreate de cele două guverne. Fără a intra în detalii pe acest caz, aş spune că trebuie privit în două direcţii: unde există cel mai mare potenţial pentru creştere şi unde sunt cele mai mari vulnerabilităţi potenţiale. De pildă, dacă agricultura prezintă cel mai mare potenţial pentru export, atunci agricultura trebuie şi mai mult eficientizată. Dacă, în schimb, sectorul medical este unul precar, atunci trebuie intervenit şi în zona acestor vulnerabilităţi. Altfel spus: trebuie să consolidezi sectoarele cele mai puternice şi să previ riscurile pe care le pun zonele cele mai vulnerabile.

Partenerii noștri