Nu știu dacă sunteți la curent cum funcționează lumea azi: mașinile trebuie să scoată cât mai puțin fum, gunoiul trebuie colectat selectiv și berzei trebuie să-i faci cuib în caz că ultima ploaie i l-a distrus pe ăla vechi - firește, împreună cu un ONG de hipsteri bărboși și binevoitori. Totul, în live pe facebook. Bine ați venit în lumea în care aparențele contează.
În lumea asta au dat buzna azi imaginile cu niște funcționari care-și uitaseră sufletul în mășină și mintea la birou. Oamenii ăștia n-au putut fi opriți de plânsetele, de zvârcolirile și de târâtul pe jos ale unei fetițe disperate - și și-au făcut ceea ce ei au crezut că e datoria lor.
“Am legea de partea mea, umflați-o!” ar fi zis Caragiale. Doar că aici nu e comedie, ci tragedie, iar nătângii ăștia (țin la acest cuvânt, nu îl luați ca pe o jignire, ci ca pe o constatare a inabilității lor) n-au înțeles un lucru simplu:
Ultimul tribunal din România nu mai e al statului. Nu mai stă într-o clădire. Nu mai e populat de oameni în robe, mape în mâini și priviri inteligente.
Ultima instanța din România e Tribunalul Opiniei Publice.
Și el s-a pronunțat azi, după doar un minut de vizionare al celei mai importante probe care există: emoția unui copil de 8 ani a cărui lume se prăbușește.
Vedeți dumneavoastră, legea, aia din cărți și din hârtii era de partea lor, de partea funcționarilor. Fetița avea deja alt nume: cel al părinților adoptivi, românii Gabi și Roxana din New York. Asistenta maternală nu mai avea atestat. Nu avea dreptul s-o mai țină acolo. Legal, era lipsire de libertate. Nu lipsea decât s-o pună pe avion. Ce poate fi mai simplu?
Numai că asta e o realitate a hârtiilor. În realitatea reală, alte mlioane de oameni erau cu ochii în tabletă și telefon, plângeau, se enervau, sharuiau… luptau, până la urmă.
Cu ce luptau?
Ajungem aici la cheia problemei. În vreme ce câțiva inși săltau fetița, cu legea de partea lor, restul României își punea o întrebare legitimă:
Dacă astea sunt rezultatele justiției, adică suferința și chinul unui copil, care mai e rostul acelei legi? Care mai e morala care o guvernează?
Ce înseamnă de fapt o lege? Păi în esența ei, e totalitatea regulilor care despart civilizația de junglă. Unde e civilizația în cadrele în care fetiță suferă? Nu e nevoie de mult efort că să-ți dai un răspuns: nu în aplicarea legii! Nu la statul român. El nu e prietenul nostru.
“E un inamic. România e inamicul românilor!”
Câte milioane de oameni au crezut, au spus asta azi? Eu estimez că între 2 și 3.
În afară de noi (care, iată, primim și motive), cine mai vrea să credem asta?Păi mai sunt și inamicii noștri externi. Care au aterizat azi pe toate paginile, ca musca la… mă scuzați! Trolii au fost foarte activi (am numărat zeci doar așa, la o privire sumară) pe fiecare postare la care m-am uitat. Și direcția lor de comunicare a fost simplă:
“Statul român, care e o colonie, dă copiii noștri americanilor. Pentru transplant de organe, clar!”
Ăsta a fost punctajul naționaliștilor azi - și mesajul a fost preluat de media de propagandă de la Bucureșți, un pic debusolată în ultima vreme. Din păcate, a pornit de acolo, de la Baia și de la Jiu. De la oameni poate bine intenționați, care au postat minciuna că fetița ar fi “exportată” pentru ca unul dintre rinichii ei să fie transpantat unei alte fetițe, a părinților adoptivi, care ar fi bolnavă.
V-ați enervat din nou când ați auzit de trafic de organe? Exact. Traficantul de rinichi de copii e noul Soros. E inamicul de care avea nevoie propagandă. Care nu se sfiește să folosească drama unui copil pentru a livra încă un mesaj politic în favoarea viitorilor (sau actualilor) stăpâni.
Ei bine, din păcate, azi au câștigat.
Și cei care insistă cu toate dovezile din lume (că mama n-o dorea de fapt, că de ce n-a înfiat-o până acum) nu înțeleg că partida e pierdută, atâta vreme cât nu adresează problema fundamentală:
De ce legea românească, aplicată că la carte, produce atâta suferință?
Și de ce oameni care o aplică nu înțeleg ce consecințe au gesturile lor publice?
Pentru că, dincolo de orice diversiune externă, asta macină azi legitimitatea statului român: Imaginea unui cetățean al lui, împins la lacrimi și durere, în numele legii, fără să fi făcut nimic rău!
Și da, acum putem să explicăm și de ce titlul meu nu e o jignire, ci doar o constatare:
Dragilor, trebuie să fii cu adevărat prost s-o confunzi pe fetița de la Baia de Aramă cu băiatul ăla îmbătrânit în rele de la Belina!
