Săptămâna aceasta începe în România o nouă sesiune parlamentară. Aproape șase luni de scris, modificat și adoptat legi pentru deputați și senatori. Ne-am obișnuit să vedem o astfel de activitate drept una esențială pentru legislativ, iar orice parlamentar, atunci când vorbește în fața alegătorilor din propria circumscripție, se mândrește cu numărul de propuneri legislative depuse.
Apare, însă, o ruptură logică. Cetățenii nu se bucură de mai multe legi. Totul devine greu de urmărit și înțeles. Conform unei evidențe realizate de Consiliul Legislativ, la începutul anului trecut în România erau în vigoare 6.181 de legi adoptate în Parlament și 3.186 de ordonanțe ale Guvernului, toate adoptate după decembrie 1989.
La acestea se adaugă numeroase alte acte intrate în vigoare din timpul vechiului regim și care nu au fost niciodată abrogate expres. Desigur, nu are rost să adaug cele câteva zeci de mii de hotărâri ale Guvernului și ordine de ministru care sunt adoptate anual.
Ai putea spune că singurii care se pot bucura sunt avocații, dar nici ei nu reușesc să descurce cele mai simple spețe fără să apeleze la programele legislative informatice, care țin evidența legislației la zi.
Fenomenul nu este specific doar României. Denumit cel mai des „inflație legislativă” sau „supralegiferare”, el presupune tendința parlamentelor ori guvernelor de a reglementa mult și, cel mai des, incoerent.
De altfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene și diferitele curți constituționale au impus în hotărârile lor principiul securității juridice, care presupune, printre altele, și necesitatea ca statele să se abțină de la a adopta prea multe legi în același domeniu sau de la a schimba prea des.
Ne vom întreba, pe bună dreptate: și ce altceva ar trebui să facă un parlamentar, dacă nu, în primul rând, să scrie legi? E în fișa de post, la primul punct.
Dar problema stă însă în modul de a scrie aceste legi.
Oricare dintre noi ar putea iniția mâine o lege prin care stabilește o nouă sărbătoare națională, impune o nouă materie în școli sau cere „să se construiască” o autostradă. O muncă mult mai grea însă, dar adevărata soluție, este cea de a scrie legi care să reglementeze într-un mod coerent domenii extinse. Pe scurt, a codifica.
Simplist vorbind, așa cum acum avem până la 20 de ministere, fiecare responsabil de un întreg sector de activitate, ne-ar fi mult mai ușor să avem câteva zeci de legi ample, fiecare reglementând coerent un număr cât mai mare de domenii înrudite.
Așa cum avem un Cod civil, un Cod penal sau un Cod administrativ, ne-ar fi mult mai ușor să vorbim, spre exemplu, despre un Cod al construcțiilor, un Cod social, un Cod judiciar sau un Cod electoral, în locul sutelor de acte diferite care reglementează aceste domenii.
Dacă toate acestea sună utopic, să ne gândim că ele încurajează un efort de simplificare legislativă care este strict necesar. Parlamentul nou ales trebuie să înțeleagă această necesitate și să își propună, dincolo de adoptarea unor legi spectaculoase, de ochii electoratului, să muncească temeinic și sistematic pentru a simplifica sistemul de legi din România.
