Sari la conținut
News Alert

Caşismul de stat

La câte „isme” stau în dicţionare – de la clasicism la consumism , de la libertarianism la alcoolism şi de la sadism la masochism – , unul în plus nu contează. Şi totuşi, ce e caşismul şi ce se întâmplă cu el?

telecomanda-tv

Răspunsul vine de la o câteva emisiuni ale postului public de televiziune şi dovedeşte, o dată în plus, că sita care ar trebui să oprească impurităţile de vorbire la TVR nu-şi mai face treaba. Într-o Românie mustind de patrioţi şi de declaraţii de „amoră către naţie”, prima condiţie a patriotismului, adică vorbirea decentă şi corectă a propriei limbi, e călcată în picioare. Faptul e cu atât mai grav cu cât o parte dintre păşitorii în străchinile limbii sunt oameni care comunică public şi care sunt urmăriţi zilnic de mii sau de zeci de mii de privitori. Revenind la caşism, el se referă, desigur, la folosirea lui „ca şi” în locul lui „ca” în tot felul de enunţuri din diverse emisiuni. Gurile din care iese „ca şi” nu sunt doar ale invitaţilor, ci şi ale realizatorilor de emisiuni sau ale reporterilor de teren, ceea ce arată amploarea fenomenului şi gravitatea consecinţelor.

Am sugerat la un moment dat, în glumă, schimbarea de nume a Mănăstirii Caşin în „Mănăstirea Ca şi”. Proastă idee, tristă glumă. Izbutite sau nu, ironiile nu-şi au locul când vorbeşti despre un fenomen care, pervertindu-ţi limba, îşi măsluieşte fiinţa şi îţi umblă la resorturile intime. Abaterile de acest tip trebuie tratate fără menajamente. Indulgenţa şi râsul afabil încurajează persistenţa în greşeală. Iar în acest caz greşeala se autoreproduce şi deschide drum liber relativizării. În fond, dacă avem voie să vorbim prost româneşte la postul public de televiziune, de ce ni s-ar interzice să scuipăm prin spitale sau să spargem geamurile grădiniţelor cu piatra? Dacă oricine poate deveni reporter sau realizator de emisiuni, fără un test elementar de limbă, ce rost mai au examenele? Şi care sunt standardele profesionale ale TVR 1 dacă angajaţii lor cu apariţii publice se situează atât de des în afara gramaticii şi a dicţionarului?

Locurile în care l-am auzit pe „ca şi” la TVR 1 au fost emisiunea Perfect. Imperfect moderată de Emma Zeicescu, o transmisiune din ziua inaugurală a Campionatelor europene de gimnastică de la Cluj şi o emisiune economică pe care o realizează Sorin Burtea, un adversar de temut al limbii române şi îndeosebi al acuzativului cu prepoziţie. Trebuie spus din capul locului că Emma Zeicescu nu e în culpă. Rafala de „ca şi”-uri nu i-a aparţinut ei, ci unei tinere care a vorbit cu vreo zece zile în urmă despre „Steaua ca şi nume”, „Steaua ca şi marcă” şi „Steaua ca şi popularitate”. În transmisiunea de la Cluj, a fost rândul Alinei Alexoi să vorbească despre Sala polivalentă „ca şi loc de desfăşurare”. În ce-l priveşte pe Sorin Burtea, dumnealui a preferat formula „ca şi contribuţie”, deşi avea la îndemână variantele „ca aport” „pe post de contribuţie” sau pur şi simplu „ca contribuţie”. E infinit mai bine să fii cacofil decât agramat, mai ales că, potrivit normelor în vigoare, cacofonia nu e considerată greşeală.

Se ştie de multă vreme care este logica de folosire a acestei aberaţii. O şcoală de gândire face din „ca şi” stindardul de luptă împotriva cacofoniilor, deşi, după cum am scris mai sus, cacofonia este permisă, cu toată lipsa ei de muzicalitate. A doua şcoală de gândire, cu plecare din exprimarea curentă pe care o auzim în Ardeal, Maramureş şi Banat, unde s-a iscat mareea „ca şi”-ului, identifică în „ca şi” varianta rafinată şi de bun gust a lui „ca”, considerat sărăcuţ şi banal. Combinaţia de snobism şi stupizenie a celor care gândesc aşa nici nu mai trebuie demonstrată. E adevărat, caşismul e capabil oricând să deschidă noi direcţii de evoluţie, câtă vreme un primar din mediul rural i-a declarat unui reporter radio următoarele: „Locuitorii comunei noastre nu s-au speriat şi au luat cutremurul ca şi atare”.

De fapt însă, adevărata problemă a caşismului (de la TVR 1 şi din toate instanţele publice unde se manifestă) este cea enunţată la început: absenţa filtrelor de selecţie şi renunţarea la criteriile solide de angajare. Vestea e din cale-afară de proastă, câtă vreme postul public nu se poate prevala de alibiul televiziunilor comerciale – „mă interesează ratingul şi profitul, nimic altceva” – şi are de îndeplinit în continuare (şi) o funcţie educativă. Or, nu poţi educa pe altul dacă eşti tu însuţi insuficient educat. Într-o societate unde reporterul şi crainicul de ştiri sunt de multe ori mai credibili, mai populari şi mai ascultaţi decât părinţii sau profesorii, posturile de televiziune nu pot pune microfonul în mâna restanţierilor la limba română. Se ştie, dacă-i dai briciul maimuţei, rişti să rămâi cu barbă şi fără carotidă.