Două cârlige

Radu Paraschivescu Data actualizării: Data publicării:
shutterstock_360211148

Noutatea e veche, dar nu strică s-o repetăm. Ştirile, mai ales cele frivole, şi reclamele, mai ales cele proaste, se sfiesc să circule singure. Au nevoie de escorte care să le anunţe prezenţa, de heralzi guralivi şi neobosiţi. Au nevoie de proteze pe care să-şi sprijine trupul tot mai beteag şi de trompete care să vestească oamenilor că sunt pe punctul să-şi primească şi astăzi porţia de hrană gata mestecată. O formă paralizantă de pavlovism pune stăpânire pe aceste recipiente de informaţii inutile, care compun asistenţa obligatorie în faţa căreia defilează hergheliile tabloide şi reclamele la orice.

O ştire introdusă prin „incredibil”, „fără precedent”, „şoc” sau „bombă” e un scuipat pe inteligenţa privitorului. De ce? Fiindcă incredibilul e perfect credibil, absenţa precedentului e o minciună, şocul nu şochează şi bomba face fâs. Sigur, cei care organizează praznicul neroziilor invocă, la nevoie, alibiul metaforei, fără să poată defini corect termenul şi fără să poată da măcar un exemplu la îndemâna unui absolvent onest de gimnaziu.

În afara acestor cuvinte, mai există câteva instrumente de dresură pentru ca publicul să stea cu ochii în televizor până în creierii nopţii sau să dea fuguţa la magazin şi să cumpere produsele cărora li se face reclamă. Unul dintre ele, cu un grad ridicat de eficienţă, este atributul „nou”, care e folosit într-un fel care face din el sinonimul lui „bun”. Cine vede trei reclame în care apare acest cuvânt conchide că fiecare produs nou e implicit superior celui pe care e chemat să-l înlocuiască. Noutatea devine, în acest fel, indiciu al valorii. Nu contează dacă produsul şi-a modificat de fapt doar ambalajul sau clipul publicitar, prin simpla etalare el ajunge să fie alternativa râvnită. Indiferent dacă vorbim despre caşcaval, şampoane, detergenţi sau lame de ras, cuvântul „nou” joacă rol de garant şi de girant.

O logică elementară ar trebui să le spună autorilor de texte publicitare că există lucruri care, deşi noi, nu se pot ridica la dimensiunea, valoarea sau anvergura omoloagelor lor ceva mai vechi. O carte veche nu e nicidecum inferioară unei cărţi noi – numai că pentru a-ţi da seama de asta trebuie să fi auzit de bibliofilie, să-ţi placă mirosul din anticariate şi să poţi identifica un incunabul. Spre a nu mai spune că un vin vechi e infinit preferabil unui vin nou. Însă câţi dintre semenii noştri mai pot fi tentaţi să invoce logica într-o ţară unde oamenii se reped la concluzii înainte să-şi fi lămurit premisele? Aşa stând lucrurile, accentul se mută de pe calitate pe data apariţiei, ceea ce duce la „Noul Perlan, acum cu douăzeci la sută mai eficient”, „Noul Colgate, acum cu efect sporit de înnălbire”, „Noua ciocolată Poiana, acum la un preţ fără concurenţă”, „Noul Gillette Mach 3, perfeeect bărbăteeesc” şi „Noul l’Oréal, iar părul tău e ca nou”. Se lucrează intens la acreditarea ideii că tot ce e nou e bun şi tot ce e vechi e rău. E bine că Piramidele, La Mezquita din Córdoba, Arcul lui Constantin şi templele mayaşe scapă totuşi acestei grile obtuze şi în fond imbecile.

Celălalt vector al valorii prezumate e superlativul relativ care, dincolo de gramatică, frizează absolutul. România nu e doar spaţiul unui excepţionalism galopant, în care protocronismul a pompat galoane de aberaţii, ci şi ţara apetenţei neostoite pentru superlative. Trăim în epoca formidabilului, a nemaivăzutului, a acoladei scânteietoare. Ne ducem zilele şi nopţile în lumea lui „cel mai cel” şi „cea mai cea”, fără să ne dăm seama cât de păguboasă e, în fond, strădania de-a fixa totul în insectare ierarhice. Materialele difuzate la televizor speculează neîntrerupt traficul de superlative. De ce? Nu fiindcă produsul în chestiune chiar ar merita marele premiu, ci fiindcă dresarea telespectatorul trebuie să continue, iar bietul om să fie asigurat, clipă de clipă, că e un client privilegiat, care îşi poate permite achiziţii care pentru alţi semeni sunt simple fantasme.

Rob Gordon, protagonistul romanului High Fidelity de Nick Hornby, trăieşte încercănat (şi încarcerat) într-o fixaţie a topurilor căreia nu i se poate sustrage. Matriţa vieţii lui e forjată în cuptorul lui top five: cele mai memorabile cinci despărţiri, cele mai memorabile cinci piese rock, cele mai memorabile cinci episoade din Cheers, cele mai memorabile cinci conversaţii cu iubitele. Telespectatorul român nu e foarte departe de asemenea manii, iar asediatorii înarmaţi cu superlative îi bat tot mai puternic în poartă. Aici, „cele mai noi ştiri”. Dincolo, „cele mai frumoase goluri”. Pe un post TV, „cele mai bune momente cu Stan şi Bran”. Pe un altul, „cele mai mari farse”. Lipseşte ceva? Desigur, fuziunea dintre ideea de nou şi ideea de superlativ. Ea s-a realizat de ceva vreme, aşa că acum beneficiem de cele mai noi ştiri TV, suntem cazaţi în cele mai noi hoteluri şi aterizăm cu cele mai noi avioane pe cele mai noi aeroporturi. Pe vremea bancurilor din comunismul dacic, când Bucureştiul era Trepidava, Aradul era Inundava şi Bacăul era Cotcodava (secretară de partid era Alexandrina Găinuşe), oraşul Scorniceşti se numea, cum altfel?, Ceamaidava.

 

Pentru comentarii intrați pe postarea Facebook

Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News

Partenerii noștri