Sari la conținut

Valsul ca redută

Harta lumii se schimbă, controlul demografic se asigură prin brâuri de dinamită, lumea se îndoapă cu snuff-movies, avioanele sunt doborâte ca vrăbiile, prizonierii sunt arşi de vii în cuşti, iar presa carpatină de rigolă dă titluri care-ţi pun mintea pe bigudiuri. Un exemplu recent (mulţumiri, Sever Voinescu, pentru semnalare): „A trecut peste durerea pricinuită de moartea soţului. Văduvei milionarului sfârtecat de tren i-au explodat sânii”. Ăştia suntem, aşa arătăm şi n-are rost să ne întrebăm ce urmează. Recalificat în funcţie de urgenţe, imnul naţional a trecut de la „Deşteaptă-te, române” la „Descurcă-te, române”, găsindu-şi până la urmă varianta optimă: „Aşteaptă-te, române”.

E tot mai puternică impresia că trăim între Kierkegaard (Frică şi cutremurare) şi Cioran (Sfârtecare). E tot mai mare incertitudinea, sunt tot mai alarmante previziunile. Şi iată că, în plin vacarm al planetei, peste cadavre calcinate şi gropi de gunoi cu iz pestilenţial, peste alegeri măsluite şi spioni exilaţi, peste atacuri sinucigaşe şi catastrofe feroviare, peste inundaţii şi fonduri de investiţii prăbuşite, peste plagiatori şi asasini, peste soldaţii care păzesc Domul din Florenţa dintr-un blindat şi jandarmii care îşi lustruiesc pistoalele-mitralieră lângă Musée d’Orsay, se mai găseşte ceva. Un sanctuar unde poţi ajunge printr-o apăsare de buton. O oază de armonie, eleganţă şi talent. O gură de aer proaspăt. O insulă de strălucire, maniere şi toalete somptuoase, parfum bun şi distincţie. Un platou alpin unde eşti ferit de noxele zilnice.

American Film Institute’s 44th Life Achievement Award Gala Tribute to John Williams - Show

Foto: Dirijorul Gustavo Dudamel. De Getty Images

Ca la fiecare început de an, postul public de televiziune a transmis, în prima zi a lui 2017, Concertul de Anul Nou de la Viena. În direct şi în reluare. La pupitrul filarmonicii vieneze a stat de data asta venezueleanul Gustavo Dudamel, cel mai tânăr dirijor al acestui eveniment, la doar treizeci şi cinci de ani. Cu tavanul ei casetat şi cu policandrele spânzurând ca nişte cascade de cristal, Musiksverein a pompat oxigen şi speranţă în plămânii arşi ai lumii. Acolo, în Innere Stadt, în sala de la Bosendorferstrasse 12, printre aranjamente florale şi fracuri, printre lumini şi rochii de seară, printre scări de marmură şi coliere, muzica a propus un armistiţiu clădit pe emoţie. Şi a anunţat, cu vibraţia ei fermă şi delicată, că muzele nu au voie să tacă niciodată. Vai de înţeleptul care le-a închis gura pe timp de război. Destinul lor, şi poate al lui Euterpe mai mult ca ale altora, e să scoată frumuseţea de sub lacăte sau lespezi şi să ne-o aducă la îndemână.

Cu opt piese noi, prin comparaţie cu spectacolele din anii trecuţi, concertul de la Viena a făcut din vals şi din polcă reduta pe care barbarii nu au cum s-o spulbere. Scenele de balet filmate la Hermesvilla, în coregrafia lui Renato Zanella, au adăugat culoare şi frison ludic unui spectacol lucrat la cel mai înalt nivel de la prima până la ultima secvenţă. E deja ştiut, concertul vienez de Anul Nou exercită aceeaşi fascinaţie încă de la primele ediţii televizate, şi asta nu doar mulţumită profesionalismului său superlativ. Indiferent dacă dirijorul s-a numit Claudio Abbado, Daniel Barenboim, Zubin Mehta, Lorin Maazel, Herbert von Karajan sau Riccardo Muti (care va dirija şi concertul din 1 ianuarie 2018), publicul trăieşte în crescendo întreaga întâmplare. La fel a făcut şi acum. A vibrat la piesele lui Lehar, Nicolai, von Suppé şi ale cvartetului Strauss, s-a dezlănţuit în cadenţă la „Marşul lui Radetzsky”, punctul de vârf al concertului. Şi s-a bucurat din plin de condiţia de martor privilegiat, căci, să nu uităm, prezenţa în Musikverein implică o doză formidabilă de şansă. Biletele, deloc ieftine, se obţin prin tragere la sorţi după o înscriere pe site-ul instituţiei în perioada 1 ianuarie-28 februarie. Pe 3 ianuarie 2017, când am încercat marea tombolei cu degetul baftei pentru concertul din 1 ianuarie 2018, erau deja înscrişi cam 23.000 de oameni. Şi nimeni nu are dreptul la mai mult de două bilete.

Poate că şi impresia de atemporalitate contribuie la seducţie. Concertul de la Viena înseamnă de fapt întoarcerea într-un pliu al timpului cu alte ritmuri şi respiraţii. Musikverein e o enclavă în care muzica se întâlneşte cu eticheta şi rafinamentul.  Paseiştii la patru ace dinăuntru devin, an de an, captivii unui ritual care sfidează bombele şi ameninţările. E un ritual al conservatorismului cu smoching şi lornion, dar în acelaşi timp o reverenţă făcută rostului nostru firesc pe lume. Care nu e distrugerea, ci creaţia. Pentru felul cum a difuzat spectacolul de Anul Nou şi pentru competenţa util-afabilă a prezentatoarei (mea culpa fiindcă i-am uitat numele), TVR merită complimente şi mulţumiri. Beştelit în multe alte rânduri – et pour cause – , postul public trebuie felicitat de data asta fiindcă ne-a înlesnit accesul la una dintre bucuriile accesibile ale vieţii.

Pe aceeași temă

Risc de monumentalizare

Într-un timp care privilegia şopârla, aluzia şi limbajul esopic, Cristian Ţopescu a fost, alături de Sanda Ţăranu şi...