Cum întărim proiectul comun european în vremuri de criză
După al Doilea Război Mondial, Winston Churchill – foarte pomenit în această perioadă la nivelul consistentei dezbateri publice europene în contextul unui război neaşteptat pe teritoriul bătrânului continent – vorbea despre necesitatea ca „naţiunile Europei, între care au curs râuri de sânge în conflicte, să uite tensiunile a o mie de ani de istorie şi să lucreze împreună pentru o armonie de care depinde însuşi viitorul”. Cheia este, deci, unitatea – în valori, acţiune şi mesaj. Unitatea este condiţia primordială pentru a proteja Europa în aceste vremuri turbulente. Mai ales în condiţiile în care strategia preferată a duşmanului păcii pe continent – aşa cum singură s-a autodefinit Federaţia Rusă prin acţiunile ultimelor trei luni – pare să fie „divide et impera”.
Această unitate trebuie înţeleasă într-un dublu sens. Pe de o parte, respingerea de către toate ţările europene, indiferent care este gradul de dependenţă de afacerile cu Moscova, a unor strategii de supravieţuire individuală. Pentru că, de fapt, acestea sunt breşele pe care le aşteaptă adversarii noştri. Pentru a fi protejată în ansamblul său, Europa are datoria să vorbească pe o singură voce şi cu o singură tonalitate. Pe de altă parte, este nevoie de sprijin consistent pentru ţările europene aflate aproape de zona de război care gestionează criza umanitară şi care sunt mai puternic afectate economic de acest război de agresiune care încalcă vădit dreptul internaţional. Europa este pe atât de puternică pe cât de rezistentă este cea mai slabă verigă a sa. Solidaritatea este un principiu esenţial în acest moment de cumpănă. Nimic nu este mai periculos decât ideea unora că o parte a centrului şi estului Europei să fie transformată într-o zonă tampon între Federaţia Rusă şi ţările dezvoltate din Vest sau acceptarea, fie şi la nivel de principiu, a impunerii unei noi cortine de fier prin care voinţa unor state (Republica Moldova, Ucraina sau Georgia) de a accede în UE să fie negată.
Nu ar trebui să ne ascundem după cuvinte: ruşii nu iau cu asalt doar Ucraina, ci şi principiile fondatoare ale Uniunii Europene, iar reacţia actorilor statali este esenţială în a plăsmui construcţia europeană post-război. Încrederea reciprocă, acţiunea unitară, interdependenţa şi solidaritatea de care dau dovadă ţările UE acum sunt elemente esenţiale ale rezilienţei ideii europene. Orice slăbiciune pe care o arătăm în faţa unui agresor aparent iraţional va fi speculată şi cetăţenii europeni vor suferi. De aceea, o discuţie de tip Conferinţa pentru Viitorul Europei, aşa cum a fost iniţiată de Franţa şi de Preşedintele Macron prin care se insista pe renunţarea la principiul fundamental al unanimităţii în luarea deciziilor importante, trebuie purtată serios într-un context de pace şi cu argumente solide, validate de către fiecare naţiune în parte, nu doar la nivel administrativ european. Atitudinea României mi se pare a fi, deci, corectă şi constructivă în acest moment în care ne dorim unitate în acţiune şi gândire la nivel european.
Trăim o criză de proporţii uriaşe, aşa cum Europa nu a mai cunoscut în ultimii mai bine de 75 de ani. O criză este însă şi o fereastră de oportunitate. Depinde de noi cum vom ieşi din acest moment. Putem să ieşim cu o Europă unită şi puternică, în care distanţele dintre naţiuni se topesc şi valorile sunt întărite, sau putem ieşi divizaţi cu un proiect european rămas la un stadiu birocratic – administrativ, în care sentimentul euroscepticismului va prinde rădăcini puternice.
România – aşa cum observa şi analistul şi strategul american George Friedman într-o analiză referitoare la Estul Europei – a fost un uriaş punct de stabilitate la hotarul estic al UE şi NATO. În toată această perioadă, cu o acţiune tenace a Preşedintelui Iohannis şi a Guvernului Ciucă, noi am reuşit să arătăm că înţelegem ce înseamnă să joci în echipă şi că suntem capabili să gestionăm crize (aşa cum este cea umanitară generată de fluxul de migranţi dinspre Ucraina) mai bine decât ţări cu ştate vechi în UE. Sunt optimistă că prestigiul pe care România l-a câştigat în această perioadă va fi valorificat atât în plan diplomatic, cât şi economic şi politic odată ce acest război de agresiune al Federaţiei Ruse asupra Ucrainei se va fi încheiat.
Un alt element p esenţial în protejarea Europei ţine de partea de securitate militară. Războiul ne-a arătat că idei de tipul armatei europene, aşa cum erau vânturate ele în urmă cu câţiva ani în spaţiul public al UE, nu reprezintă soluţii fezabile pe termen lung. Ca atare, principalul noastră alianţă politico-militară – NATO – trebuie întărită pentru că este scutul care protejează, în primul rând, Europa. România, sub conducerea Preşedintelui Iohannis, este una dintre primele ţări europene care a asumat alocarea a 2% din PIB pentru Armată în urmă cu câţiva ani şi este prima ţară membră a UE care a anunţat creşterea la 2,5% din PIB a bugetului destinat Apărării. Înţelegem plenar necesitatea întăririi Flancului Estic al NATO în faţa oricărei posibile agresiuni sau provocări. Evident, acest lucru trebuie să vină la pachet cu creşterea capabilităţilor militare ale Alianţei inclusiv din perspectiva securităţii la Marea Neagră, un punct geostrategic fierbinte pe care NATO trebuie să-l aibă în vedere. Vorbim de supremaţie care trebuie manifestată nu numai aerian şi terestru, ci şi maritim.
Pentru că discutăm de NATO, aş sublinia şi un lucru pozitiv pe care războiul de agresiune al ruşilor l-a generat pe scara globală: a apropiat din nou SUA de Europa. După ani întregi de tensiuni economice şi politice, am realizat din nou că împărtăşim aceleaşi valori şi principii ale democraţiei liberale clasice şi că ne dorim o lume în care să domnească pacea, libertatea şi care să creeze cadrul unei prosperităţi pentru cetăţenii statelor noastre. Aşa cum am văzut şi în Al Doilea Război Mondial, SUA şi Europa unită reprezintă cea mai bună alianţă în faţa tiraniei iraţionale. România este una dintre ţările UE care, pe întreg parcursul său european, a acţionat manifest pentru întărirea parteneriatului strategic cu SUA. Este important ca Europa în ansamblu să înţeleagă că, în această lume tot mai globalizată şi tot mai legată prin fire invizibile, SUA sunt prietenii şi camarazii noştri de drum prin istorie.
Nu în ultimul rând, aş atrage atenţia asupra necesităţii ca, indiferent cum se va încheia acest război, Europa să-şi dezvolte un cadru de reacţie mult mai bine articulat în faţa pleiadei de posibile ameninţări hibride. În primul rând, este nevoie de elaborarea şi publicarea documentelor sectoriale și/sau strategiilor globale care sunt concepute pentru a informa și ghida eforturile UE. În al doilea rând, crearea de la zero sau revizuirea din temelii a instituţiilor care se concentrează pe un anumit aspect al ameninţărilor hibride – aşa cum sunt, spre exemplu, atacurile cyber la care a fost supusă România. Iar, aici, în parteneriat cu NATO, trebuie văzut în ce măsură atacurile cibernetice pot activa articolul 5 al tratatului NATO. În al treilea rând, trebuie avută în vedere dezvoltarea sau revizuirea instrumentelor juridice în așa fel încât să răspundă mai bine amenințărilor hibride. În al patrulea rând, investiția în mecanisme de schimb de informații care pot ajuta mai bine comunicarea între statele membre cu nivelul de decizie al UE astfel încât să obţinem îmbunătățirea analizei comune a riscurilor și a situației. În al cincilea rând, avem nevoie de creșterea pregătirii UE pentru atacuri hibride prin exerciții și simulări. În al șaselea rând, trebuie întărită. colaborarea strânsă cu parteneri precum NATO. Nu în cele din urmă, este nevoie de investiţii şi finanţare crescute pentru îmbunătăţirea capacităţilor de bază necesare luptei împotriva ameninţărilor hibride.
