“Rivalitate în cooperare” în relațiile dintre China și SUA

CAMBRIDGE – În octombrie, aflat într-o vizită la Beijing, am fost întrebat adesea dacă recentele critici dure ale Vice-Președintele american Mike Pence la adresa Chinei marchează declararea unui noi război rece. Am răspuns că Statele Unite și China au intrat într-o nouă fază a relațiilor dintre ele, însă metafora războiului rece este înșelătoare.

În timpul războiului rece, SUA și Uniunea Sovietică aveau ațintite una spre cealaltă zeci de mii de arme nucleare și nu aveau aproape niciun fel relații comerciale sau culturale. Prin contrast, China are o putere nucleară mai limitată, comerțul chino-american se ridică la cinci sute de miliarde de dolari anual iar peste 350.000 de studenți chinezi și trei milioane de turiști ajung în SUA în fiecare an. O descriere mai adecvată a relațiilor bilaterale de astăzi este de “rivalitate în cooperare”.

De la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, relațiile între SUA și China au trecut prin trei faze care au durat fiecare aproximativ două decenii. Ostilitatea a caracterizat cei douăzeci de ani de după Războiul din Coreea, urmată de o cooperare restrânsă împotriva Uniunii Sovietice în faza de după faimoasa vizită a lui Richard Nixon din 1972.

Sfârșitul războiului rece a declanșat o a treia fază de relații pe baze economice în care SUA a ajutat la integrarea economică globală a Chinei, inclusiv la intrarea acesteia în Organizația Mondială a Comerțului, în 2001. Totuși, în primul deceniu de după războiul rece, administrația Președintelui Bill Clinton și-a luat simultan măsuri de siguranță prin consolidarea alianței SUA-Japonia și îmbunătățirea relațiilor cu India. Acum, începând cu 2017, Strategia Națională de Securitate a SUA se concentrează pe rivalitatea dintre marile puteri, cu China și Rusia desemnate cei mai mari adversari ai Americii.   

Deși mulți analiști chinezi impută această a patra fază Președintelui american Donald Trump, Președintele chinez Xi Jinping este la fel de vinovat. Prin respingerea politicii prudente a lui Deng Xiaoping de a nu ieși în evidență pe plan internațional, prin desființarea limitelor mandatului de președinte și prin proclamarea unui “Vis Chinezesc” naționalist, este ca și cum Xi ar purta o șapcă roșie pe care scrie “Make China Great Again.” Părerea generală despre China începuse deja să se schimbe în rău în SUA înainte de alegerile prezidențiale din 2016. Retorica lui Trump și tarifele vamale n-au făcut altceva decât să adauge gaz pe foc.

Ordinea internațională liberală a ajutat China să mențină o creștere economică rapidă și să reducă dramatic sărăcia. Însă China a folosit de asemenea comerțul în favoarea sa prin subvenționarea companiilor de stat, prin spionaj economic și prin solicitarea ca firmele străine să-și transfere proprietatea intelectuală către “partenerii” interni. Chiar dacă majoritatea economiștilor cred că Trump greșește că se concentrează pe deficitul comercial bilateral, mulți dintre ei susțin acuzațiile acestuia referitoare la modul în care China încearcă să concureze supremația tehnologică americană.

În plus, forța militară în creștere a Chinei adaugă o dimensiune militară  relațiilor bilaterale. Chiar dacă această a patra fază a relațiilor nu este un război rece, din cauza gradului mare de interdependență, este mai mult decât o dispută comercială obișnuită cum a fost cea recentă referitoare la accesul Americii pe piața de lactate din Canada.

Unii analiști cred că faza a patra marchează începutul unui conflict în care un hegemon consacrat pornește război împotriva unui pretendent în ascensiune. În descrierea războiului peloponesiac, Tucidide argumenta că acesta a fost cauzat de teama Spartei față de Atena aflată în ascensiune.

Acești analiști cred că dezvoltarea Chinei va crea o teamă similară în SUA și folosesc analogia cu Primul Război Mondial, în care o Germanie în ascensiune irita Marea Britanie hegemonică. Însă cauzele Primului Război Mondial au fost mult mai complexe și includeau creșterea puterii Rusiei, care a creat teamă în Germania, amplificarea naționalismului în Balcani și în alte părți și riscurile asumate conștient de Imperiul Habsburgic pentru a evita declinul.

Și mai important este că Germania întrecuse deja Marea Britanie la producția industrială încă din 1900, în timp ce PIB-ul Chinei (în dolari) este în acest moment doar trei cincimi din cel al economiei SUA. Statele Unite au mai mult timp și mai multe resurse pentru a se adapta la creșterea puterii Chinei decât avea Marea Britanie în cazul Germaniei. China este constrânsă de echilibrul natural de forțe din Asia în care Japonia (a treia economie a lumii) și India (pe cale să depășească China ca populație) nu vor să se lase dominate de aceasta.

Cedarea în fața temerilor descrise de Tucidide ar fi pentru SUA o profeție care se îndeplinește singură. Din fericire, sondajele ne arată că publicul american nu crede încă într-o descriere isterică a Chinei ca inamic la fel de puternic pe cât era Uniunea Sovietică în timpul războiului rece.

Nici China și nici SUA nu sunt amenințări existențiale una pentru cealaltă așa cum erau Germania lui Hitler pentru Uniunea Sovietică a lui Stalin. China nu este pe cale să invadeze SUA și nu poate să alunge America din Pacificul de Vest, unde majoritatea țărilor îi doresc prezența. Japonia, componentă majoră a așa-numitului “prim lanț de insule,” plătește aproape trei sferturi din costurile găzduirii pe teritoriul său a 50.000 de militari ai SUA.

Vizita mea recentă la Tokyo mi-a confirmat că alianța cu Statele Unite este solidă. Dacă administrația Trump o va menține, perspectivele Chinei de a  alunga SUA din Pacificul de Vest sunt reduse, ca și cele de a domina lumea. SUA deține atuuri strategice mult mai puternice și nu e nevoie să cedeze temerilor lui Tucidide.

Există și o altă dimensiune care face ca a patra fază să fie mai degrabă o “rivalitate în cooperare”  decât un război rece. China și SUA se confruntă cu probleme transnaționale care sunt imposibil de rezolvat fără ajutorul celuilalt. Schimbările climatice și creșterea nivelului oceanelor respectă legile fizicii, nu pe cele ale politicii. Pe măsură ce granițele devin mai permeabile la orice, de la droguri ilegale la boli infecțioase și terorism, economiile mari vor trebui să coopereze pentru a face față acestor amenințări.

Unele aspecte ale relației implică un joc de sumă pozitivă. Securitatea națională a SUA va necesita putere împreună cu China, nu asupra Chinei. Întrebarea cheie este dacă SUA este capabilă să gândească în termenii unei “rivalități în cooperare.” Putem să mergem și să mestecăm gumă în același timp? Într-o eră a naționalismului populist, e mult mai ușor pentru politicieni să creeze teama de un nou război rece.