Statistica oficială croită pe condițiile ideale importate din manualul de fizică de clasa a VII-a spune că astăzi tot teritoriul României are o formă de acces la Internet. Practic însă, România profundă evoluează online pe un 3G zgârcit, aciuat pe lângă drumuri sau prin vârfuri de copaci, depinzând foarte mult de furnizor, de smartphone și de miracolele geografiei.
Unii spun că oricum nu contează, pentru că Internetul e bun doar pentru filme piratate, muzici comerciale și live-uri pe Facebook. Aceleași persoane care probabil lucrează preponderent cash, plătesc facturi la ghișeu și aud încă în urechi zdrăngănitul cărucioarelor de butelii.
Pentru românii prezentului, netul a devenit însă peste noapte ceva mai mult. Iar pentru antreprenori, administrații, firme și nomazi digitali reprezintă o resursă la fel de importantă ca apa, electricitatea sau canalizarea.
Lucrul de acasă reinventat în pandemie este poate expresia cea mai actuală a unei noi probleme care trebuie rezolvată înainte de a apărea. La fel și școala online, instalată abuziv și intempestiv în sufragerii și bucătării.
Planurile unei Românii care își accelerează digitalizarea se împotmolesc invariabil și în noroaiele unor rețele fragile, de mic trafic, realizate la alibi de marile companii pentru a bifa procente de acoperire. Moartea copiilor de buletin și dispariția cozilor aplecate la ghișeu vor fi date de servicii de Internet stabile și puternice. O societate care își propune eficientizarea relației cu oamenii și cu mediul de afaceri nu se poate mulțumi cu un dial-up din anii dozatorului de suc. Și încă nu știm cu precizie astăzi care vor fi utilizările de mâine ale unei rețele puternice.
Internetul de viteză rezonabilă trebuie să devină un serviciu esențial, accesibil oriunde în România. “Care sunt limitele vitezei rezonabile?” va fi o discuție pe care va trebui să o purtăm cât mai curând în format Binge.
