Singura soluţie a României pentru a nu fi înfrântă de victoria lui Trump
„Vreau să fie foarte clar pentru toţi oamenii din ţările baltice: ne-am dat cuvântul sacru de onoare, noi, Statele Unite ale Americii... faţă de Tratatul NATO şi de Articolul 5”. Când a făcut această declaraţie, la sfârşitul lunii august, vicepreşedintele american Joe Biden se afla la Riga, în capitala Letoniei.
În alte vremuri, o asemenea luare de poziţie i-ar fi făcut pe mulţi să ridice din sprâncene... nu prin prisma miezului, ci prin redundanţa ei. Ar fi fost ca şi cum numărul doi al Administraţiei de la Washington s-ar fi trezit că le ţine studenţilor la Chimie prelegeri despre faptul că apa e udă. E udă apa, într-adevăr, însă din nefericire vremurile în care asemenea adevăruri nu trebuiau şi rostite au apus.
Contextul electoral de acasă l-a împins pe vicepreşedintele Biden să traverseze Oceanul pentru a asigura statele care au cel mai mare interes în construirea unei relaţii politico-militare strânse cu SUA că partenerul lor cel mai puternic le va fi alături în momentele critice. De exemplu, atunci când ameninţări existenţiale vor bate la uşa balticilor.
Cu o puternică retorică izolaţionistă, Donald Trump a avut de-a lungul campaniei electorale multiple ieşiri în care a pus la îndoială angajamentele Statelor Unite pe scena internaţională, inclusiv în cadrul NATO, în care a pus sub semnul întrebării rostul pe care îl mai are NATO, nu în ultimul rând, în care a admis fără prea multe rezerve că ar negocia diverse cu Vladimir Putin. Or, referitor la acest ultim aspect o ştim prea bine din istorie, asemenea negocieri pot fi o pacoste de lung parcurs pentru ţările mici şi tranzacţionate.
Atunci, în august, Biden a făcut bine că s-a dus în Letonia şi că tot de acolo a transmis lumii întregi că SUA nu vor avea ezitări. A fost, cu siguranţă, nevoie de un asemenea semnal. În celălalt scenariu, cel mai prost de altfel, vicepreşedintele SUA ni s-ar fi înfăţişat tratând ieşirile lui Trump drept năravuri de campanie, spuse cu voce apăsată, dar lipsite de substanţă.
În acelaşi timp, însă, ar fi păcat şi contraproductiv să trecem foarte uşor peste şansa istorică numită Donald Trump. În felul lui, şi foarte probabil fără intenţie, miliardarul ne-a făcut nouă, europenilor, un bine, un bine pe care, din diverse motive, nu am fost în stare să ni-l facem singuri. Unul dintre motive e şi acela că ne-ar fi displăcut ceea ce am fi putut descoperi. Pur şi simplu, Trump ne-a pus oglinda în faţă. Voi dezvolta mai jos despre ce e vorba, dar înainte de asta trec în revistă câteva declaraţii de referinţă.
*Cu privire la episodul relatat în deschiderea acestui material, lucrurile au stat cam aşa. Undeva prin iulie, cu foarte puţin înainte să fie învestit oficial de republicani cu candidatura pentru Casa Albă (deja rămăsese singur în cursa din partid), Donald Trump dă un interviu, unul din multele. Întrebarea jurnalistului: „Pot conta membri NATO, inclusiv noii membri din zona baltice, pe ajutorul militar al SUA dacă vor fi atacaţi de Rusia? Pot conta pe faptul că ne vom îndeplini obligaţiile?”
Răspunsul lui DT: „Şi-au îndeplinit obligațiile față de noi? Dacă şi-au îndeplinit obligaţiile faţă de noi, atunci răspunsul este Da”.
Întrebarea a fost de bun simţ. Răspunsul, în schimb, a trimis o undă de şoc din America până în Europa. Relativizarea art. 5 era prea mult pentru aliaţii NATO chiar dacă venea de la un asemenea personaj.
*În primăvară, aflăm următoarele de la Donald Trump:
„Multe, multe dintre cele 28 de state membre, cele mai multe dintre ele, nu contribuie pe cât ar trebui. Asta înseamnă că noi îi protejăm şi că primesc protecţie militară şi alte lucruri. Înşală Statele Unite şi vă înşală pe voi, cetăţenii. Nu-mi pasă, nu mai vreau să fac asta! Ori plătesc, inclusiv pentru deficienţele din trecut, ori trebuie să plece. Şi dacă asta destramă NATO, aşa să fie!”
„Avem NATO, dar are 68 de ani, a fost concepută împotriva Uniunii Sovietice, care nu mai există. Rusia este destul de dură şi poate avea un rol aici, dar nu a fost gândită împotriva terorismului. Avem ameninţarea mare a terorismului aşa că ori schimbăm NATO, ori ne gândim la ceva nou!”
*În iarnă, mai exact decembrie 2015, avem următoarea capodoperă marca DT:
„Întotdeauna a negat acest lucru. Nu s-a dovedit niciodată că a ucis pe cineva. (...) Aşa că, ştiţi dumneavoastră, se presupune că până la proba contrarie eşti nevinovat, cel puţin în ţara noastră. Nu s-a demonstrat că a ucis reporteri". Donald Trump se referea la Vladimir Putin, în legătură cu răzbunarea liderului de la Kremlin pe ziarişti. Ştim cu toţii că există cazuri-beton împotriva lui VP, documentate temeinic de-a lungul timpului de presă, ONG-uri, probabil şi de serviciile occidentale. Cu o scrupulozitate demnă de o cauză mai bună, domnul Trump nu s-a putut arăta, pe o asemenea temă, la fel de convins ca noi. La data la care făcea afirmaţiile de mai sus, Donald Trump era deja unul dintre republicanii care îşi anunţaseră intenţiile de a se muta în Biroul Oval.
Evident, patrimoniul retoric al lui Trump din timpul campaniei este infinit mai bogat decât sumara trecere în revistă pe care am făcut-o mai sus. Era, deci, inevitabil ca partenerii europeni, ca şi mulţi americani de altfel, să se aşeze strâmb şi să se întrebe drept spre ce ar putea duce, în teorie cel puţin, o Administraţie Trump la Casa Albă. Dar despre toate astea, poate într-un material viitor.
Acum, în schimb, ar merita să ne concentrăm pe cele câteva realităţi indubitabile strecurate de miliardar în retorica sa agresivă,o retorică în care a amestecat adesea adevărul cu falsul, jumătatea de adevăr cu trei sfertul de fals; o retorică pentru care, trebuie spus, a primit constant numeroase aplauze, mai ales la Moscova.
Or, realitatea este că, în multe privinţe şi mai ales în chestiunea asigurării propriei securităţi, Europa s-a culcat de multă vreme pe o ureche. Realitatea este că un soi de anti-americanism de un cinism incomensurabil a fost cultivat cu spor pe bătrânul nostru continent: nu rareori li s-a arătat uşa, dar la dolarii Washingtonului nimeni nu a fost dispus să renunţe – nici dacă a fost vorba de apărarea colectivă, implicit şi de finanţarea NATO, nici în rezolvarea diverselor crize umanitare sau militare de pe glob, nici în chestiunea ameninţării tot mai pregnante pe care o constituie Rusia mai ales după anexarea Crimeei.
Noi, europenii, nu doar că nu am contribuit mai mult la bugetul NATO (de altfel, foarte puţine ţări ating minumul de 2% din PIB-ul naţional), dar nici măcar nu am investit pe măsura pretenţiilor şi, mai mult, al necesităţilor strategice în capacităţile militare naţionale.
Nicio mare ţară europeană nu va fi în stare să facă singură faţă unor ameninţări serioase la adresa continentului şi, din păcate, chiar dacă s-ar strânge mai multe la un loc tot ar avea dificultăţi uriaşe în a gestiona aşa ceva. Fără sprijinul Statelor Unite, NATO ar fi golit de conţinut, securitatea Europei ar fi doar un slogan. Dacă luăm ameninţarea rusă, de exemplu, poate că statele mari, precum Germania sau Franţa s-or mai descurca cumva, dar pentru ţările mai mici şi în primul rând pentru cele de pe centura estică, aflate în proximitatea geografică a Rusiei, ar fi jale.
În stilul său, care a dat totuşi frisoane în Europa de Est, Trump a pus în lumină aceste realităţi, întrebându-i pe americani, în speţă pe contribuabilii americani, ce sens are să-şi mai pună ei la bătaie dolarii pentru aceşti europeni comozi şi doldora de pretenţii?
Din nefericire, situaţia internă din multe state europene, ca şi situaţia generală a Uniunii Europene din ultimii ani i-au dat apă la moară acestui miliardar populist care nu doar că a ştiut ce pedale să apese în discursuri, ci nici nu şi-a impus linii roşii.
Imaginaţi-vă cât de mult s-ar fi susbţiat discursul lui Donald Trump dacă situaţia din Europa ar fi fost azi mai puţin şubredă! O parte din succesul lui DT la acel public american mai puţin atent la nuanţe, dar plin de frustrări generate de probleme economice şi sociale interne a venit şi de la noi, de la europeni. A venit de la acest continent tot mai divizat, care, în mod paradoxal, are azi mai multă nevoie ca oricând în ultimii 30 de ani de un parteneriat solid cu SUA.
Şi poate că, mai mult decât alţi europeni, poate că mai mult decât francezii, germanii şi italienii la un loc, noi, românii, ar trebui să ne uităm de două ori la oglinda pusă în faţă de candidatul Donald Trump.
Depindem tot mai mult de succesul unor reforme interne masive - de la cele privind justiţia, care dau primele roade, la cele privind clasa politică, rămase încă mult în urmă.
Stabilitatea economică este esenţială pentru pacea socială din România; pacea socială rămâne un actor-cheie în relaţia cu partenerii strategici externi; iar la un moment dat, aceste din urmă parteneriate se pot dovedi vitale pentru... pace.
Ideea e oarecum simplă: consolidarea statului de drept şi abordarea raţională a economiei naţionale sunt, oricum ai lua-o, în interesul tuturor cetăţenilor oneşti din România.
Însă atunci când probabilitatea scenariului ca la Casa Albă să vină, nu doar acum, ci şi pe viitor, un preşedinte precum Donald Trump atinge proporţiile pe care le-am văzut la alegerile acestea, cele două obiective mai sus amintite devin de o sută de ori mai importante.
Pentru comentarii intrați pe postarea Facebook
