Târgul gulerelor albe pe spatele salariaţilor

Data actualizării: Data publicării:
Andreea Nicolae
Andreea Nicolae
Jurnalistă Digi24.ro
protest sindicate educatie captura

Taxa de nemembru de sindicat. Numiți-o cum vreți. „Contribuție pentru contractul colectiv de muncă”, „taxă”, „cotizație de nemembru”... Esențial este că, de ani la rând, ea este încasată de la bugetarii care nu s-au încolonat în spatele marilor lideri sindicali. E ca un fel de penalizare, pe care oamenii sunt forțați să o suporte din salariu. Lună de lună. Sau, mă rog, până când le intră mințile în cap și-și dau seama că o intrare în sindicat le aduce „numai beneficii”.

Practica s-a născut dintr-o complicitate guvernanți-sindicate-patronate și un raționament simplu: sindicatele voiau să-și rotunjească veniturile pe spatele angajaților care i-au sfidat neaderând la organizații, guvernanții voiau să-și asigure bunăvoința partenerilor de dialog, dacă nu chiar pacea socială, iar patronatele nu aveau nevoie de forțe beligerante, ci de lideri de sindicat manevrabili.

De-a lungul ultimilor 15 ani, mecanismul a fost rafinat continuu, cel mai probabil ca doleanță a sindicatelor, acceptată tacit de guvernanți și patronate. Prin anii '90, în contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional (CCMUN) se spunea că salariaţii care nu au fost reprezentați la negocierea documentului pot adera la prevederile acestuia, în condițiile unei declarații scrise și a consimțământului de a plăti lunar o contribuție egală cu 1% din drepturile salariale. Acceptul scris a dispărut în 1999. În locul lui a fost introdusă, în același contract colectiv de muncă la nivel național, o posibilitate, aceea ca, în contractele încheiate la nivel de unitate, să fie convenită plata unei contribuții de către salariații nemembri de sindicat. La negocierile pentru CCMUN din 2000, au mers mai departe: au stabilit că respectiva contribuție nu poate fi mai mică de 0,3% din salariu. Apoi, în 2006, când au negociat pentru CCMUN pe 2007-2010, ștacheta a fost ridicată: contribuția nemembrilor nu poate fi mai mică de 0,6% din salariu. Oare ce ar fi fost trecut în următorul CCMUN dacă părțile ar fi reușit să ajungă la o înțelegere?

Din 2010 încoace, deși nu mai există un contract colectiv național care să le ofere justificare, sindicatele au perpetuat obligația de plată pentru nemembri prin intermediul contractelor de muncă încheiate la nivel de unitate. Sindicatul negociază direct cu managerul spitalului sau rectorul universității și, gata, lucrurile sunt aranjate. De luna următoare, pe fluturașul de salariu apare contribuția/cotizația/taxa.

Salariatul nu are cale de scăpare. Prevederile contractului, deși actul ajunge să fie înregistrat la Ministerul Muncii, via ITM, nu sunt supuse unui control de legalitate, mai ales că, potrivit Legii dialogului social, este „interzisă orice imixtiune a autorităților publice, sub orice formă și modalitate, în negocierea, încheierea, executarea, modificarea și încetarea contractelor colective de muncă”.

Bine, s-ar putea contraargumenta: ce se întâmplă, însă, în cazurile în care chiar un minister este semnatar indirect al unui contract ce conține dubioasa clauză a taxei de nemembru (vezi contractele încheiate de direcțiile județene de sănătate publică)? Nici atunci ministerul nu ar putea să stopeze această practică în afara legii? Ba da. Dar, de ce să creeze Ministerul Sănătății încă un motiv de nemulțumire pentru Federația Sanitas?

Salariatul, aflat pe cont propriu așadar, poate doar să-și cheme angajatorul în instanță, angajator care îi reține pe statul de plată taxa de nemembru. Or, această variantă știm ce înseamnă: bani pentru avocați, mulți nervi, timp pierdut, șicane din partea șefilor.

Complicitatea guvernanți-sindicate a dat roade, cu mici sincope, de mai multe ori în ultimii ani. O astfel de sincopă a fost încercarea ex-ministrului Daniel Funeriu de a stopa o altă practică: reținerea pe statul de plată a cotizației pentru sindicat. Este vorba de Ordinul de ministru nr. 4576 din 2011, prin care s-a pus la dispoziția școlilor un sistem informatic de calcul al salariilor care nu mai permitea reținerea automată a cotizațiilor. Lovitura a fost năprasnică pentru sindicatele din învățământ care se lăudau până atunci cu sute de mii de membri: le-au scăzut la jumătate încasările. Pierderile pentru anul 2012 au fost estimate la 10-15 milioane de euro. Panică mare, prin urmare.

Invocând grija față de colegi („Avem pe toate coclaurile școli cu membri de sindicat și e și ăsta un efort, să vină liderul de acolo sau să vină oamenii ca să plătească” - Simion Hăncescu, președinte FSLI), cele trei federații reprezentative din învățământul preuniversitar (Federația Sindicatelor Libere din Învățământ, Federația Sindicatelor din Învățământ „Spiru Haret” și Federația Educației Naționale) au cerut în instanță suspendarea executării ordinului. Au pierdut, la Curtea de Apel București, în februarie 2012. Nu au renunțat și, în iunie 2012, Liviu Pop, instalat de Victor Ponta ministru interimar al Educației direct din funcția de secretar general al FSLI, a emis un nou ordin prin care a fost repusă în acțiune reținerea pe statul de plată a cotizației de sindicat.

Povestea nu s-a terminat aici. Dându-și seama că o treabă așa de importantă precum asigurarea unui flux continuu de bani nu poate fi lăsată la întâmplare, la bunul plac al vreunui ministru reformator vremelnic în funcție, sindicatele au tras sforile necesare pentru ca reținerea pe statul de plată să fie introdusă în lege. Ceea ce s-a și întâmplat, grație ajutorului primit de la majoritatea parlamentară formată din PSD, ALDE și UDMR: de la mijlocul lunii ianuarie 2016, angajatorul este obligat, prin Legea dialogului social, să oprească pe statul de plată cotizaţia pentru sindicat.

Și, apropo de ajutorul politic pe care sindicatele îl primesc constant: la un vot distanță de promulgare este acum în Parlament proiectul de lege care interzice concedierea liderilor de sindicat, pe durata mandatului și doi ani după, pe motiv de „necorespundere profesională”. Proiectul, inițiat de reprezentanți ai PSD, ignoră total o decizie a Curții Constituționale de la sfârșitul anului trecut, potrivit căreia protecția acordată liderilor de sindicat trebuie să funcționeze exclusiv în raport cu activitatea sindicală și nu poate veni în coliziune cu interesele angajatorului. Dar, cine să mai ţină cont de Curtea Constituţională când vin alegerile parlamentare şi clasa politică are interesul ca peisajul să nu fie tulburat de strigătele a mii de sindicalişti, scoşi în stradă de liderii lor prea bine plătiţi?

Din 1939, când sociologul și criminologul american Edwin Sutherland a definit și dezvoltat conceptul de criminalitate a gulerelor albe, nu s-au schimbat foarte multe.

Gulerele albe nu dau în cap, nu jefuiesc în plină stradă și nici nu intră peste oameni în casă. Gulerele albe te deposedează de bani cu zâmbetul pe buze, dintr-o simplă mișcare de pix. Au relații și influență, știu ce butoane trebuie să apese pentru a-și atinge scopul, fie că este vorba de maximizarea profitului, fie de menținerea sferei de influență și a poziției dominante. De cele mai multe ori, sunt amândouă simultan. Ocupă poziții înalte și „respectabile” în aparatul de stat, mari companii, politică și sindicate. Adeseori, trec dintr-o tabără în cealaltă, în funcție de conjuctura și interesul de momentul. Sindicalistul de ieri este senatorul sau deputatul de azi. Mâine poate deține un post de ministru în guvern, iar poimâine redevine lider de sindicat. Gulerele albe exploatează încrederea celor din jur, profită de bunele intenții sau chiar de credulitatea oamenilor. Ignoră sau interpretează legile după bunul plac, eventual chiar trag sforile pentru ca legile adoptate să conțină portițe în favoarea lor.

România secolului XXI abundă în astfel de personaje. Le vedem la televizor vorbind, pline de importanță, despre eforturile extraordinare pe care le fac pentru a fi respectate drepturile oamenilor pe care ei, chipurile, îi apără și îi reprezintă. După care se întorc la domeniile lor de lux, cu helioport și lac artificial, ori se îmbarcă în avionul care-i duce spre Caraibe, Brazilia sau alte destinații cu risc zero să se intersecteze cu vreun român de rând. Le mai vedem în Parlament, modificând legi pe colț de masă, indiferent de ce semnale vin din lumea reală, de la Curtea Constituțională, de la partenerii europeni și americani. Și, le mai vedem, trecând de la furie și indignare la victimizare atunci când sunt deranjate cu întrebări de vreun jurnalist ori, și mai rău, de vreun anchetator.

Partenerii noștri