Metode de tortură în timpul lui Stalin

Data actualizării: Data publicării:
inchisoare sovietica

După 30 de ani sub conducerea lui Stalin, Uniunea Sovietică uimea Occidentul. Noul secretar general al Partidului Comunist condamna crimele regimului anterior. Milioane de deţinuţi politic au fost eliberaţi din închisorile din Siberia, iar operele scriitorilor-disidenţi au fost publicate. O perioadă de deschidere către lume care a inclus şi vizita făcută de liderul sovietic Nikita Hruşciov în Statele Unite, în septembrie 1959.

Raportul Hruşciov arăta că Stalin, prin violenţă administrativă, represiune în masă şi teroare, a abandonat lupta ideologică, adică încercarea de a-i convinge pe oameni că vor avea o viaţă mai bună în comunism. Totuşi, noul lider al URSS nu a detaliat şi nici nu a înlăturat cauzele care au dus la marea teroare stalinistă.

Raportul Hruşciov vorbeşte pe multe pagini despre metodele de interogare staliniste, denunţându-le drept „contrare normelor partidului şi legalităţii sovietice”. Mulţi erau arestaţi, fără ştiinţa procurorilor, de lucrătorii NKVD, ceea ce arată că Stalin devenise el însuşi procuror-şef. Având putere nelimitată, când Stalin spunea că unul sau altul trebuia arestat, era necesar să îl crezi pe cuvânt că respectivul era „duşman al poporului”.

Mărturisiri prin tortură

Dovezile erau de două feluri: mărturisirea celui acuzat şi delaţiuni. Raportul Hruşciov arată că mărturisirile erau smulse prin „torturi de o cruzime inumană”. El citează mai multe declaraţii ale victimelor făcute fie în faţa judecătorilor, fie în plângeri către Stalin. „Nefiind în stare să mai suport loviturile la care m-au supus tovarăşii Uşakov şi Nikolaiev - coastele mele rupte nu se videcaseră complet, ei ştiau asta şi mi-au provocat dureri insuportabile - am fost forţat să mă incriminez pe mine şi pe alţii”, spunea unul dintre comuniştii executaţi în 1940.

Astfel de practici nu erau excepţia, ci regula. Ele existau şi în vremea „terorii revoluţionare a lui Lenin”, dar fără să fie oficializate. Vladimir Ilici prefera eliminarea rapidă a „duşmanilor de clasă”. Interogatoriile erau de prisos.

În schimb, în timpul lui Stalin, presiunea fizică în practica NKVD era permisă de Comitetul Central al partidului comunist încă din 1937. Iosif Visarionovici argumentează într-o telegramă din 1939, citată de Hruşciov la Congresul XX, că şi statele burgheze folosesc tortura şi că „nu există niciun motiv pentru care serviciile de informaţii socialiste trebuie să fie mai indulgente cu agenţii turbaţi ai burgheziei, cu duşmanii de moarte ai clasei muncitoare şi lucrătorilor în colhozuri”. În acelaşi document, Stalin cere NKVD, în numele întregului partid, ca „presiunea fizică să fie folosită obligatoriu contra duşmanilor de clasă pentru că este justificată şi eficientă”.

Interogatoriul pe „bandă rulantă”

Presiunea fizică nu se limita la lovituri, de exemplu cu un sac de nisip în stomac, la bătaia cu bucăţi de scaun sau la folosirea de ace, foarfece sau cleşti. Una din metodele preferate, când anchetatorii nu erau presaţi de timp, era aşa-numita „bandă rulantă”. Anchetatorii lucrau în schimburi, deţinutul era interogat nu ore la rând, ci zile la rând, fără să i se permită să doarmă niciun moment. „Banda rulantă” are o istorie veche. Se pare că a fost folosită în Evul Mediu, în Scoţia, în timpul vânătorilor de vrăjitoare. După şapte zile fără somn, deţinuţii se prăbuşeau la propriu. Erau treziţi cu lovituri sau găleţi de apă rece. Mulţi anchetaţi care rezistaseră bătăilor clasice au cedat în faţa lipsirii de somn.

O altă variantă de anchetă era interogatoriul îndelungat, în toiul nopţii. De altfel, regimul comunist a dezvoltat o preferinţă absolută pentru activităţi în toiul nopţii: de la şedinţele pe care Stalin le ţinea în toiul nopţii cu înalţii oficiali comunişti, la ridicarea deportaţilor sau arestaţilor înainte de 5 dimineaţa, când oamenii sunt vulnerabili. Chiar raportul Hruşciov a fost pezentat Congresului XX al partidului în noaptea de 24 spre 25 februarie. Istoria conspirativă a bolşevicilor a dominat comportamentul comuniştilor până la sfârşit.

Ca şi în cazul interogatoriului de tip „bandă rulantă”, interogatoriul îndelungat nu lăsa urme fizice vizibile imediat. Deţinutul era trezit noaptea, la puţin timp după ce adormea şi dus într-o încăpere cu lumină puternică. Dezorientarea era sporită apoi de repetarea obsesivă a aceloraşi întrebări. După sute de relatări asupra unei singure întâmplări, omul, oricât de sincer, devenea absolut confuz şi putea fi incriminat.

Procedeele au fost aplicate pe scară largă în toate ţările din Europa Centrală şi de Est. După ocuparea României de trupele sovietice, experţi NKVD au oferit consultanţă colegilor de la Ministerului de Interne român în materie de sovietizare. Multe din ororile petrecute în închisorile româneşti au avut loc şi în temniţele cehoslovace sau est-germane. Agenţii STASI erau experţi în interogatoriul de tip „bandă rulantă”. Orice organizaţie pentru drepturile omului ar fi putut să ateste că oamenii nu aveau urme de violenţă. Dar oamenii deveneau, din cauza lipsei de somn, nişte epave.

Evzen Loebl, unul dintre condamnaţii la închisoare pe viaţă din Cehoslovacia, în procesul Slanky, din 1952, a povestit că a fost realmente zdrobit ca fiinţă umană 18 ore pe zi de stat în picioare, șase la interogatoriu, şi trezirea noaptea, din 10 în 10 minute, de către gardian. La un moment dat a crezut că este dus la execuţie, nu mai era interesat dacă trăieşte sau moare. Când, în cele din urmă, s-a recunoscut vinovat, tratamentul s-a îmbunătăţit: „Eram o persoană, destul de normală, numai că nu mai eram o persoană”.

Șantajarea familiei. Forma esenţială de presiune venea însă din altă parte. E vorba despre folosirea ostaticilor, ostaticii fiind oamenii dragi acuzatului. Deţinutului i se spunea că soarta soţiei, a copiilor, a părinţilor se află în mâinile sale, mai precis în decizia lui de a se recunoaşte vinovat sau de a-i denunţa pe alţii. În aprilie 1935, Stalin a semnat un decret prin care copiilor de peste 12 ani împliniţi li se puteau aplica pedepsele de care erau pasibili adulţii. Decretul le era prezentat celor reţinuţi la interogatoriu. Pe masa anchetatorului apăreau şi obiecte personale ale celor din familie. Impactul emoţional e devastator când ameninţările la viaţa soţiei se face cu eşarfa ei sub ochi.

Mărturisirile astfel obţinute erau completate la dosar de delaţiuni şi denunţuri. Sistemul represiv îi forţa pe cei rămaşi în afara închisorilor şi a lagărelor de muncă să devină complici. Această complicitate traumatică a făcut ca manipularea numită „Toţi suntem vinovaţi” să amâne mult sfârşitul dictaturilor comuniste.

Informatorii. Delațiunea, șansa de promovare în comunism

În timpul marilor epurări, oamenilor muncii, lucrătorilor în colhozuri, intelectualilor li se cerea să semneze că sunt de acord cu executarea „duşmanilor poporului” descoperiţi la vârful partidului, în uzine sau armată. Înainte de arest, multe victime aveau de înfruntat şedinţe de înfierare în care se cerea ca opozanţii sau generalii să fie eliminaţi. „Vigilenţa” era testul care arăta cât de loial regimului este un cetăţean, un salariat sau un membru de partid. Iar „vigilenţa” se traducea prin denunţuri. Şeful Comsomolului, Kosarev, ucis la ordinul lui Stalin, a fost acuzat că organizaţia de tineret nu se dedica suficient activităţilor „vigilente”, între acestea numărându-se denunţarea profesorilor de către elevi şi studenţi şi chiar a părinţilor de către propriii copii.

Atomizarea, adică ruperea tuturor solidarităţilor personale, a fost probabil cea mai eficientă manieră prin care Stalin şi-a asigurat controlul asupra întregii societăţii. De fapt, cultul personalităţii în cazul lui Stalin sau al lui Ceauşescu, nu era dominaţia unui individ asupra societăţii, ci dominaţia lui Stalin sau a lui Ceauşescu asupra fiecărui cetăţean în parte. Din cauza delaţiunii şi supravegherii, nimeni nu ştia ce gândeşte cu adevărat vecinul sau colegul. În faţa sistemului, fiecare om devenea complet singur.

În această atmosferă, duşmăniile personale sau cele de la locul de muncă au devenit sursă constantă de ascensiune socială. Mulţi îşi trădau prietenii, colegii; şi mai mulţi îşi denunţau şefii ca să le ia locul. Într-o mare uzină metalurgică din Ucraina au fost arestaţi ca sabotori, pe baza unor denunţuri, toţi directorii. Noii-veniţi în funcţii au fost la rândul lor denunţaţi. Abia al treilea rând de şefi şi-a păstrat scaunele: erau delatorii înşişi. Cea mai frecventă metodă de promovare, politic sau profesional, a devenit compromiterea rivalului. Desfăşurată în proporţii de masă, această contra-selecţie a exclus din circuitul social al statelor comuniste meritocraţia, cu urmări devastatoare, din punct de vedere economic şi moral.

Informatorii, aşa-numiţii seksoţi, adică turnători, erau de mai multe feluri. Nu toţi erau spirite malefice, indivizi decişi să parvină pe spezele colegilor sau vecinilor. Printre colaboratorii poliţiei politice erau şi idealişti, care credeau că luptă pentru cauza comunismului. Dar imensa majoritate a seksoţi-lor, a turnătorilor, denunţau de frică. Multora li se promitea că dacă devin informatori, o rudă sau un prieten arestat va avea mai puţin de suferit. Oamenii îşi imaginau că dacă vor scrie numai adevărul şi vor scrie puţin, cei vizaţi nu vor fi afectaţi. Dar odată intrat în sistem, delatorul nu mai avea scăpare. I se reproşa lipsa de zel, risca să fie el însuşi arestat şi atunci, denunţurile se înmulţeau exponenţial.

Atât de gravă devenise interferenţa NKVD în viaţa privată a oamenilor, încât existau discuţii particulare între doi prieteni vechi, denunţate de amândoi, de teamă că celălalt este informator. Sovietologul Robert Conquest spune că într-o instituţie de dimensiune medie, o persoană din cinci era informator al poliţiei secrete.

În URSS şi în Est, sute de milioane de oameni au fost astfel forţaţi să ducă decenii de-a rândul o viaţă dublă. Societăţile foste comuniste s-au vindecat greu sau nu s-au vindecat încă de suspiciunea şi lipsa de încredere pe care sistemul represiv stalinist a indus-o prin teroare, supraveghere şi control.

Alte materiale din campania Digi24 „100 de ani de comunism” puteți citi AICI.

Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News

Partenerii noștri