Cum a fost mutilat Bucureștiul istoric în anii 80 ca să facă loc proiectului faraonic al lui Ceaușescu: Casa Poporului și Centrul Civic
La jumătatea anilor '80, Bucureştiul arăta şi se simţea ca în vreme de război. Alimentele se vindeau pe cartelă, curentul electric şi apa caldă se opreau frecvent, iar în centrul istoric al oraşului, clădirile se prăbuşeau una după cealaltă. Nu, nu era război. Politruci, primari, birocraţi, arhitecţi, urbanişti şi constructori puneau în aplicare politicile ordonate de Nicolae Ceauşescu. Între acestea, ridicarea aşa-numitului Centru Civic pentru care s-au demolat 5,9 kilometri pătraţi în vatra istorică a Bucureştiului, o suprafaţă echivalentă cu cea a Veneţiei.
5,9 km pătrați demolați în centrul Bucureștiului
La începutul anilor '90, un copil de şcoală, fascinat de poveştile unui vecin despre vechea lui casă demolată, a vrut să afle cum arată locurile cu pricina.
Cristian Văraru, de la comunitatea „Uranus dispărut”, povestește: „Am luat autobuzul 385, care are şi acum acelaşi traseu, care trece în mod minunat şi prin Cartierul Evreiesc, Piaţa Sf. Vineri, dar şi pe urmele cartierului Uranus, trece pe acolo pe unde s-a demolat şi mi-am dat seama că sunt nişte deschideri prea mari pentru un centru de oraş. Mi se părea ciudat, de ce să fie maidan în centrul oraşului sau la doi paşi de centrul oraşului. Deși eram copil, m-am mirat de ce existau foarte puţine clădiri şi foarte mari. Da, da, este ceva care m-a urmărit şi a ieşit la iveală, mulţi ani mai târziu”.
Întrebarea l-a urmărit pe actualul muzician până când, alături de arhitectul Costin Gheorghe, a devenit administratorul paginii online a unei comunităţi cu peste 10.000 de membri: „Uranus Dispărut”. Răspunsul pe care îl căuta a căpătat mii şi mii de feţe şi continuă să se multiplice.
Arhitectul cu aparat de fotografiat
Cu mai mult de 10 ani înainte de copilul Cristian Văraru, arhitectul Andrei Pandele se plimba des prin aceleaşi locuri. Aflase că zona din Dealul Arsenalului, cartierele Uranus şi Izvor urmează să fie demolate. Înarmat cu un aparat de fotografiat şi o legitimaţie de ziarist, a reuşit să imortalizeze un Bucureşti care, în ciuda tuturor nenorocirilor cu care se confruntau locuitorii lui, reuşea să-şi păstreze farmecul. A fotografiat case solide cu grădini largi, străzi pietruite cu bazalt sau piatră de râu, arhitectură creată pentru o viaţă tihnită, dar care nu mai era demult posibilă. Lipsiţi de resursele părinţilor şi bunicilor lor şi reduşi la uniformitatea care copleşise întreaga societate, proprietarii îşi întreţineau casele din ce în ce mai greu.
Ceaușescu a vrut un palat rezistent la cutremur
Se pare că startul demolărilor care au desfigurat Bucureştiul are legătură cu urmările cutremurului din 1977.
„Nicolae Ceauşescu era un tip extraordinar de fricos şi de un primitivism neaşteptat pentru cineva atât de sus pus. El se temea de oraşul Bucureşti, nu îl înţelegea, îl simţea ostil, nu se simţea bine în el. Cutremurul l-a prins în Nigeria şi a venit şi şi-a găsit casa încuiată păzită şi devastată în interior de cutremur.Nişte cadouri din Bangladesh care semănau cu nişte cupe mari de şampanie de 2-3 metri înălţime s-au rostogolit pe trepte, au spart mobile şi tipul, îngrozit, a cerut să i se facă o casă care să reziste la orice.
Zona zisă Uranus, era dealul, cornișa vestică a Dâmboviţei, care avea ca una dintre arterele principale strada Uranus, era singura zonă din Bucureşti construită pe denivelare şi a fost ales ca epicentrul al demolărilor pentru că era terenul cel mai bun de fundare. Deci se putea construi pe el o casă care teoretic să reziste la gradul 8 Richter”, povestește arhitectul Andrei Pandele.
„Marele ctitor” al Casei Poporului. Pe cine voia Ceaușescu în Centrul Civic
Dar în paralel, înconjurat de ani de zile de linguşitori şi incompetenţi incapabili din acest motiv să spună „nu”, Nicolae Ceauşescu ajusese să se considere „mare ctitor”, voia să rivalizeze şi să depăşească orice alt conducător din istoria românilor. Aşa că aria vizată de demolari s-a extins la dimensiunea unui aşa-zis Centru Civic menit să găzduiască toate autorităţile, principalele instituţii şi... familiile respectivilor înalţi funcţionari. Cuplul Ceauşescu urma să ocupe în aşa-numita Casă a Republicii, parterul, adică nu numai puţin patru hectare şi jumătate, circa 45.000 de metri pătraţi! Clădirea însăşi a devenit un mastodont.
„A cerut să i se prezinte nişte soluţii. Şi cum el era absolut incapabil să înţeleagă planuri, desene, nu ştiu ce, a început să ceară machete. Şi a avut o reacţie omenească, mai ales din partea lui, i-a plăcut întotdeauna cea mai mare machetă. Tema pentru Casa Poporului, pentru clădirea aceasta a Guvernului, etc, era fosta clădire a Comitetului Central şi el nu a intervenit la cifre aproape deloc. Numai că e de 13 ori mai lungă şi de 13 ori mai lată. Asta o face de vreo 2000 de ori mai lată ca volum. Pentru că voia mai mare şi mai mare”, povestește Andrei Pandele.
Dar demolările nu au vizat numai terenul pentru Casa Poporului, ci şi un bulevard, Calea Victoria Socialismului, de 5,4 km, străjuit de zeci de blocuri la indigo - erau desenate după un model interbelic care îi plăcea teribil lui Ceauşescu, dar nu tocmai apreciat de arhitecţi. În plus, apăreau demolările la minut, fără niciun plan.
Ceaușescu, încurajat de lingușitori și politruci
„El nu a avut răbdare să se facă proiecte, ci a luat decizii, le ştia pe poate, mergea pe teren cu maşina cu tovarăşa şi cu câinii şi dădea din mâini şi activiştii de diferite feluri notau diferite date. Dar gesturile lui nu erau deloc precise şi erau interpretate. Erau interpretate după interese. Cea mai dură chestie...şeful de proiect, rectorul, a trasat Calea Victoria Socialismului pe plan şi a plecat în Africa de Sud şi s-a întors după 2-3 săptămâni. Axul Victoria Socialismului conducea pe mijlocul ei la o casă unde locuia o mătuşă a unui viceprimar care avea o casă specială cu lucruri scumpe înăuntru. Viceprimarul a obţinut să se mute artera, care avea 90 de metri lăţime, plus case de nu ştiu ce fel. Şi rectorul când s-a întors din Africa de Sud a aflat că i se demola casa. A făcut un atac cerebral şi s-a prăpădit în anul următor”, a povestit arhitectul Andrei Pandele.
20.000 de clădiri, una cu pământul
Rectorul de la Arhitectură, Cezar Lăzărescu, unul dintre puţinii oameni care îi spuseseră „Nu” lui Nicoale Ceauşescu, nu a fost singura victimă. Mulţi au murit de inimă rea ori s-au îmbolnăvit după ce şi-au văzut casele una cu pământul. Şi au fost multe. În a doua jumătate a anilor '80, în Bucureşti au fost demolate peste 20.000 de proprietăţi şi mai mult de 60.000 de familii au fost forţate să se mute. Nu mai puţin de 19 străzi au fost blocate sau au dispărut.
Minunatele străzi în pantă de pe Dealul Arsenalului au dispărut pentru totdeauna. Tot ce se mai poate face este reconstituirea lor în imagini 3D, cum îşi propune comunitatea „Uranus dispărut”.
Dealul Arsenalului, fostul Montmartre românesc
Cea care a declanşat această pasiune era o fotografie a intersecţiei străzilor Fonteriei cu Puţul cu Apă Rece, era bifurcaţie foarte strânsă, era o clădire de secolul XIX, parter, dar datorită pantei terenului dintr-o stradă se percepea ca parter + etaj. Din cealaltă parte, se vedea doar parter, era aşa ... ca fierul de călcat din Chicago, era foarte îngustă foarte patriarhal, dar nu acel patriarhal care se găseşte astăzi în Bucureşti, efectiv acel colţ de Bucureşti pe care mi l-aş fi putut imagina să îl găsesc vreodată. Era o imagine spectaculoasă! Semăna cu Montmartre de la Paris! Tc 29.43 Exact ca Montmartre! Ulterior am aflat că a fost destul de des fotografiată, inclusiv de domnul Andrei Pandele”, povestește Costin Gheorghe.
Imaginile luate în anii următori sunt sfâşietoare. Nicolae Ceauşescu însuşi a înţeles acest lucru: după ce a văzut fotografiile demolărilor de pe strada Lăzureanu, care expuneau un oraş ca după bombardament, a ordonat desfiinţarea Direcţiei Monumentelor Istorice care le realizase. Bucureştiului aveau să i se întâmple însă lucruri şi mai groaznice.
Spitalul Brâncovenesc (1840-1984) dispare din Piața Unirii
Din Spitalul Brâncovenesc, aflat în Piaţa Unirii, ridicat de Safta Brâncoveanu în 1840, un spendid proiect social şi de arhitectură, nu a rămas decât pisania din holul principal, cel împodobit cu o splendidă scară monumentală.
Arhitect Andrei Pandele: „Ce e sigur este că în hol exista o pisanie a Saftei Brâncoveanu care e şi acum la Muzeul oraşului Bucureşti, se citeşte foarte greu. E un fel de blestem, aşa. Spune: „De moarte năpraznică va pieri cel ce se va atinge de acest lăcaş, ucis de oamenii lui în zi de sărbătoare sau de Crăciun”.
Elena Vijulie, jurnalist: „Am cercetat. Safta nu era o vrăjitoare, era o creştină adevărată, nu a spus chiar aşa. Safta Brâncoveanu a donat opt moşii pentru finanţarea spitalului şi a funcţionării lui şi spunea în pisanie: Cei din familia Brâncoveanu care vor vinde aceste moşii sau cei care vor cumpăra aceste moşii lipsind spitalul de venitul lor, să fie cunoscuţi pe vecie ca prigonitori ai credinţei. Ei, dacă interpretezi mai ascuţit vorbele originale, ajungi şi la blestem”.
Irina Tulbure, arhitect: „Legendele sunt importante pentru că vorbesc despre ceea ce lasă lucrurile astea în noi. Realitatea e relativă. E mai important cum o înţelegem şi cum ne afectează”.
Asta simţeau bucureştenii, de fapt. Bucureştenii ar fi vrut ca Safta Brâncoveanu să-l fi blestemat pe Ceauşescu.
Editor web: Luana Păvălucă
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
