Mircea Dinescu, dezvăluiri amuzante despre securiștii care l-au păzit în perioada arestului la domiciliu - INTERVIU
Mircea Dinescu, una dintre figurile proeminente ale zilelor dramatice de la Revoluția din 1989, era un poet și scriitor al cărui talent fusese recunoscut de breaslă în anii comunismului, fiind distins, între altele, cu Premiul Academiei, pentru ca apoi să devină o „oaie neagră” a regimului lui Nicolae Ceaușescu.
Într-un interviu acordat unui jurnalist francez, publicat în martie 1989 în cotidianul Libération, Mircea Dinescu a atacat în mod explicit regimul Ceaușescu. Ca urmare, este plasat sub arest la domiciliu și i se ia dreptul de semnătură.
Ce a însemnat disidența, arestul la domiciliu, dar și cum erau securiștii care îl păzeau aflăm chiar de la Mircea Dinescu, într-un amplu interviu acordat Digi24, la 30 de ani de la Revoluție.
„Am vorbit cu prietenul meu Andrei Pleșu: Noi ce dracu' facem?”
„Scriitorii români în anii cei mai siniștri ai regimului ceaușist se iluzionau cu ideea că fac rezistență prin cultură. Adică era o formă subtilă de lașitate: domnule, noi nu vociferăm că e frig în case și că se stinge lumina la ora 9 în toată țara, nu protestăm că primim brânza și carnea pe cartelă, nu mârâim că trebuie să mergem la Alimentara să ne arătăm buletinul de populație ca să cumpărăm 200 de grame de salam sau o pâine; noi facem rezistență prin cultură! Adică noi scriem cărți, unde mai avem mici aluzii la realitate, „sopârle” băgate printre fraze - asta era o formă subtilă de lașitate: dormim liniștiți, că lucrează frazele noastre suave în numele nostru! Or, la un moment dat, mi-am dat seama că dacă continuam așa, e posibil ca după nu știu câți ani, copiii noștri să ne întrebe: bine, mă, vă dădeați mari că sunteți scriitori, că sunteți geniali, că sunteți curajoși, cum de-ați suportat, totuși, teroarea aia? Această revelație m-a făcut să discut întâi cu prietenul meu Andrei Pleșu: (...) noi ce dracu facem?”, a povestit Mircea Dinescu în interviul pentru Digi24.
Reuniunea scriitorilor: „S-a aflat, a murit chestia”
„În 88 am făcut un text destul de dur: cu dărâmarea satelor, cu cenzura, cu spaima de Securitate, cu faptul că sunt împușcați oamenii la graniță, că se stinge lumina după 9 seara, se închid restaurantele, cinematografele, că nu se găsesc medicamentele, nu găseai nici lapte praf, am făcut un text de o pagină și jumătate, am vorbit cu ambasadorul Olandei - ne dă textul la marile agenții de presă, dar ar trebui să fim mai mulți, că dacă suntem mai mulți, suntem mai apărați. Și ne-am gândit: hai să chemăm pe cei mai tari scriitori români. Andrei a chemat o parte, eu am chemat o parte, ne-am strâns, în 88, în toamnă, cred că eram vreo 12 scriitori: Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Gabriel Dimisianu, Alexandru Paleologu, Dan Deșliu, Octavian Paler, scriitori din prima linie în orice caz. Domnilor, am zis, am scris un text, peste o oră îl ducem - Andrei avea o mașină de-asta RDG-istă, de carton, un Trabant - am vorbit cu Coen Stork va fi o explozie, vă dați seama, crema scriitorimii române, am citit textul.
Și Paler s-a îngrozit și a zis: domnilor, eu îl cunosc pe Ceaușescu - că Paler fusese membru în Comitetul Central, directorul televiziunii, în fine - se va isteriza, stilul ăsta pamfletar al lui Dinescu îl va scoate din minți, trebuie să facem un text mai cumpănit, gândiți-vă că aveți copii. Și i-am văzut pe toți că se fac cam..., Liiceanu avea și el copii pe al liceu, singurul Paleologu a reacționat și a zis: domnule, tocmai de-aia, că avem copii, ar trebui să... a avut așa, o chestie...Manolescu a zis domnule, uite, facem fiecare câte un text și ne vedem peste trei zile și luăm de la fiecare câte o frază, câte o... Am zis, domnilor, se va afla, că băieții mișună pe aici... Ori o dăm acuma și explodează mămăliga, ori nu. Ei bine, nu, nu, ne întâlnim peste două zile, am plecat. Eu am văzut că mișunau ăia cu mașinile, băieții ăia. A doua zi, toți participanții la acea întâlnire au fost chemați ba la Comitetul de partid, la municipiu, ba la Ministerul Învățământului, ba la Consiliul Culturii. S-a aflat, a murit chestia”.
Cum a ajuns Mircea Dinescu să dea interviul în „Liberation”
„Și atunci mi-a sărit muștarul și întâmplarea a făcut că m-am întâlnit cu fiica lui Eugen Jebeleanu, Florica Jebeleanu, care se măritase la Paris, și i-am zis că vreau să dau un interviu, în orice ziar francez. (...) N-a trecut o lună, spre sfârșitul lui decembrie, și m-am trezit în casă cu un domn. (...) Mă uit pe fereastră să văd dacă i-au luat urma, ca oricărui străin care intra în România, am văzut cum se plimbau așa, patrulau niște băieți romantici”.
Urmăriți în materialul video de mai jos ce a povestit Mircea Dinescu că s-a întâmplat mai departe, cum erau microfoane în coșurile cu pâine de la restaurantul Casei Scriitorilor și cum i-a fost comunicat pe stradă de către „patru inși îmbrăcați în civil” care au spus că sunt de la o „secție specială” a Miliției că nu mai are voie să se întâlnească cu nimeni.
(VIDEO. Prima parte a interviului cu Mircea Dinescu)
„Tovarășu' Pleșu, începând de astăzi nu mai aveți voie să vă vedeți cu tovarășu' Dinescu”
„Din 17 martie până pe 22 decembrie eu am trăit cu cei domni la poartă, erau câte șase pe tură, cam 18 oameni s-au perindat așa. O săptămână, Pleșu, de exemplu, a venit la mine. Nu în casă, la poartă. Lăsa buletinul, ăia își notau buletinul și mergeam cu el la plimbare în părculeț. Și veneau patru inși: doi stăteau pe bancă și doi mergeau în urma mea și a lui Pleșu. Asta a durat cinci zile, cred. În fiecare zi venea Pleșu și mă plimbam cu el. A șasea zi, când a venit Andrei Pleșu, a venit altă mașină neagră cu doi tipi mai înnegurați, așa, și au spus: Tovarășu' Pleșu, începând de astăzi nu mai aveți voie să vă vedeți cu tovarășu' Dinescu.
A doua zi, Pleșu a fost trimis în Moldova, i s-a găsit un post de bibliotecar în casa lui Enescu de la Tescani. A fost într-un mic exil, așa. Chestie care au încercat să o facă și cu mine.
Au încercat un exil ridicol: la Tecuci. Venea Gorbaciov și erau mulți jurnaliști occidentali
Când venea Gorbaciov, știind că vin mulți jurnaliști din Occident cu ocazia asta, m-am trezit cu Traian Iancu, era directorul Fondului Literar, la geam la mine: pac-pac-pac, sub demisol, acolo. (...) D.R. Popescu îmi zice: măi Dinescule, știu că n-ai bani, că nu mai ai servici, ai doi copii (unii colectau bani și mi-au trimis câteva plicuri, colegi, prieteni), uite, zice, ți-am găsit și ție, și soției tale posturi de bibliotecar. A, zic, bun, unde? La Tecuci! Unde?! I-am spus: dle D. R. Popescu, uite care e povestea, eu știu de ce mă trimiteți (...), eu nu mă duc la Tecuci”.
„Securiștii erau de toate categoriile. Deci, erau de la secția filaj. Era unul care era șeful lor, mai tânăr, cu un grad ceva mai mare, dar era unul mai în vârstă, păreau niște pensionari așa, era o cucoană cu tocuri, cu rochie, ca o cucoană din cartier și câțiva, doi-trei mai tinerei. Doi păreau mai țărănoi, unul părea mai spălat, așa.
Le spuneam: merg până la pescărie, vreau să iau niște pește. Ei transmiteau unde mă duc, doi rămâneau, doi mă însoțeau. Am fost la pescărie și din spatele tejghelei a apărut un domn mai în vârstă așa: Dom' Dinescu, vă admir foarte tare! Ăștia sunt ăia care vă urmăresc? Mamă, eu am înlemnit, nu voiam să... Am luat pește, nevastă-sa vindea, când, a doua zi, mă uit: Inventar la pește, au dispărut și cucoana și domnul ăla. Culmea e că după 89, în ianuarie, m-a căutat cucoana acasă (...), am vorbit, i-am mutat înapoi. Când, după vreo lună, cucoana în doliu: a murit bărbată-meu. Murise la o demonstrație, că și ăla făcuse pușcărie politică și a ieșit moșul la demonstrație și a făcut infarct.
Povești despre securiști. „Băieții” erau de mai multe categorii
Dar să revenim la băieți. Băieții erau de mai multe categorii. De exemplu, șeful unei ture se vedea că e mai deșteptuț, așa, și când am fost odată să mă plimb, am stat pe o bancă, el era cu încă unul, doi erau cu mașina. Îl trimite pe ăla după țigări și în timp ce stăteam de vorbă cu el așa, chestii generale, vine un scriitor și zice: Ce faci, măi, Mircea? Păi, zic, ce să fac, stau de vorbă cu domnul colonel, îi spun eu. Și ăsta spune: căpitan. Zic: Stau de vorbă cu dl. căpitan. Da? Ăsta a înțeles și a tulit-o.
Securistul-premiant dat la munca de jos
Dup-aia, îi zic: Păi domnule, ce vârstă ai, că eu am citit o carte, Căpitan la 15 ani, de ce ești căpitan, n-ai un grad mai mare? Zice: domnul Dinescu, acuma profit de faptul că suntem numai noi doi aici, eu aicea, îmi pare rău pentru dumneata, eu sunt dat la munca de jos, pentru că eu îl păzeam pe Ceaușescu, dar m-am îndrăgostit de o colegă de-a mea mai frumoasă decât nevastă-mea, care tot securistă, și asta m-a reclamat la Elena Ceaușescu și m-a dat aici, la munca de jos. Zice: Să vă spun un lucru, dumneavoastră credeți că la noi la Securitate e altfel decât la toate instituțiile în România? Dacă n-ai pe cineva să-ți dea un șut în cur să te ridice în grad, rămâi cum am rămas eu, prostul satului. Pentru că eu am fost... vă aduc mâine diploma mea să vă arăt că eu am terminat cu 10 Dreptul, în vreme ce ginerele lui Dăscălescu va fi făcut general și e din generația mea și era prostul clasei! Și eu sunt căpitan, da? Și să vă mai spun ceva: e băiatul ăla, înalt, așa, când e ăla, vedeți că ăla e turnătorul nostru, avem și noi inși care ne toarnă pe noi, dacă facem ceva.
Moșul căruia îi era milă de cel pe care îl supraveghea: Și eu ascult Europa Liberă!
Cu moșul, la fel am pățit o chestie. A ieșit Andrei la joacă și la un moment dat, nu l-am mai găsit și am intrat în panică și eu, și Mașa, am ieșit, îi spun: domnule, a dispărut Andrei! Și mă uitam la ei: bă, mi l-au răpit pe Andrei! Andrei avea 6-7 ani. Moșu', mamă, am văzut că a intrat în panică, s-a dus prin vecini, nu știu ce, și l-a adus și a zis: domnu' Dinescu, suntem și noi oameni, zău, să nu vă închipuiți... În fine.
La un moment dat, noi n-aveam mașină de spălat și Mașa s-a dus cu niște rufe și a făcut o boccea așa, dintr-un cearșaf, să se ducă să spele la maică-sa, că stătea la două case. Și când a ieșit și a văzut-o, moșu' zice: Doamna Mașa, ce faceți?! Îl părăsiți pe dl. Dinescu? A crezut că și-a făcut bocceaua aia de femeie care pleacă acasă. Zice nu, merg să duc rufe la spălat. Aoleu, m-am liniștit! Îi era milă de mine!
Dar cu moșu' am mai pățit ceva, că m-am dus la Alimentară și un tânăr s-a îndreptat spre mine și moșul voia să-ș înhațe, știi, că era... și ăla zice: Domnu', n-aveți o fisă de telefon? Zic: Ba da, de 25 de bani măcar, poftiți, da. Și ăsta pleacă. Și moșul întreabă: Domnu', domnu', mă, ia vino-ncoa'! Știi de la cine ai fisa? Și ăla: Nu știu, domnule! Mă, de la Mircea Dinescu, tâmpitule!
Că moșu' spunea: șefule, domnu' Dinescu, să știți că eu ascult și eu Europa Liberă și nici mie nu-mi plac fanaticii, adică de nea Nicu.
Securistul căruia Mircea Dinescu i-a luat mere pe sub mână de la aprozar
M-am dus la un aprozar să iau nu știu ce, cartofi. Mă știau toți, îți dai seama, la Europa Liberă acolo, nu era un secret. Și unul îmi zice: domnule Dinescu, niște mere? Aoleu, zic, dă-mi 5 kg, că îi dădeam mere rase cu biscuiți lui Andrei, cum mănâncă ăștia micii așa. Și am luat mere și când ies, cei doi securiști care erau acolo, mă întreabă unul mai tânăr: domnule Dinescu, ce aveți acolo? Zic: mere. Păi, de unde? Păi, zice, n-au! Păi, zic, are ăla probabil pe dedesubt. Zice: Nu-mi luați și mie 2 kile? Păi, zic, mă duc să-l întreb, dar voi n-aveți, măi, magazinele voastre? Noi suntem mici, n-avem domnule Dinescu, au numai ăia magazine speciale, șefii noștri, noi stăm și noi tot la bloc, în frig, cu copii și aș vrea și eu pentru copil, am și eu un copil de un an jumate și vreau să-i dau măr ras cu biscuiți. M-am dus la ăla, i-am zis: băi, dă-mi două kile pentru ăla, o să..., a văzut că mi-ai dat mere... M-am dus și i-am luat.
Ce se întâmplă când patru securiști sunt puși la socoteală ca membri ai familiei Dinescu
Și încă o poveste, dacă e să privim istoria așa, mai cu simțul umorului. Eram arendați, pe străzi, la Bitolia, pe colț, și brânza, de exemplu, se dădea la un soi de magazie și era coadă, era ziua când se dădea brânza pe strada Bitoliei, și eu eram cu sacoșile și erau și cei doi care veneau de obicei și erau și ăia cu mașina, parcați mai încolo. Vânzătoarea, care-i știa, citea un tabel, știi: Familia Dinescu - eram patru persoane: eu, nevastă-mea, Andrei și Irina - zice: patru persoane (se uită: și cu ăia patru), zice: opt persoane! Și mi-a dat dublu brânza, făcându-mi cu ochiul. Avea umor și lumea asta. Și am luat, datorită băieților. Ei n-au știut niciodată că am luat brânză în numele lor.
N-am fost numai un râset continuu. Eu n-am fost niciodată chemat la Securitate. Mă gândeam că va veni clipa când o să mă cheme. Și-atunci dormeam numai cu lumina aprinsă, dormeam mai mult ziua, că mă gândeam că o să vină noaptea, ai dracu, să nu vadă vecinii că mă iau. Dar între timp, sigur că eram apărat, că eu eram un scriitor cunoscut, luasem Premiul Academiei, trei-patru premii ale Uniunii Scriitorilor, mi-apăruse deja în Germania o carte, în Franța mi-a apărut o carte, nu puteau să-mi rupă gâtul peste noapte, cum s-a întâmplat cu unii oameni necunoscuți, care au murit. Fie „cădeau” de pe schele, fie erau găsiți beți călcați de tren, deși unii dintre ei erau cunoscuți că nu sunt alcoolici, în fine, aveau metodele lor”.
Cum a fost și ce a fost la 22 decembrie 1989
În partea a treia a interviului, pe care vă invităm să o urmăriți mai jos, Mircea Dinescu povestește cum ambasadorul olandez a încercat să vină acasă ca să-i spună că Ceaușescu a fugit, cum securiștii nu l-au lăsat și cum a scăpat în cele din urmă de securiștii de la poartă. Povestește apoi cu amănunte cum a ajuns la televizune, în 22 decembrie 1989, și ce s-a întâmplat acolo. Nu este uitată nici celebra fază cu „Mircea, arată ce lucrezi”, îndemnul pe care i-l adresa la televiziune Ion Caramitru. Mistificate ulterior de Corneliu Vadim Tudor, cuvintele s-au perpetuat ca „Mircea, fă-te că lucrezi”. Iată ce spune Mircea Dinescu:
Editor web: Luana Păvălucă
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
