1990, Piaţa Universităţii. „Am fost anchetaţi de câţiva aşa-zişi procurori, sub presiune şi ameninţări cu moartea”. Mesajele telespectatorilor

Data publicării:
foto Constantin Carlan 2

FOTO: Constantin Cârlan 

Constantin Cârlan din Craiova ne-a trimis câteva fotografii făcute în Piaţa Universităţii, în perioada 30 aprilie – 1 mai 1990.


Puiu Cornel: "În urmă cu 25 de ani, după evenimentele din decembrie 1989, în fruntea ţării s-a instaurat o putere politică formată din foştii nomenclaturişti, securişti, oportunişti, toţi adunaţi sub comanda lui Ion Iliescu. Toate acţiunile politice ale noii puteri demonstrau clar intenţiile de reducere la tăcere a celorlalte formaţiuni politice, cât şi a societăţii civile. Acestea au fost motivele care au dat naştere demonstraţiei anticomuniste din Piaţa Universităţii din 1990. Am participat din primele zile la această demonstraţie, fiind ferm convins că idealurile Revoluţiei au fost confiscate de Frontul Salvării Naţionale (FSN), condus de comuniştii lui Ion Iliescu.

Demonstranţii încercau să aibă un dialog cu noua putere, având ca scop implementarea în Codul electoral a punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara, care cerea interzicerea accesului foştilor nomenclaturişti şi securişti pe listele electorale, pe o durată de trei mandate, cât şi înfiinţarea unui post de televiziune independent.

Realizând faptul că Ion Iliescu şi Petre Roman refuză dialogul cu reprezentanţii Pieţei Universităţii, împreună cu Dumitru Dincă şi alte câteva persoane, am hotărât să apelăm la o formă dură de protest, şi anume greva foamei.

Protestul a fost declanşat iniţial printr-o cerere la Direcţia de sănătate, iar revendicările noastre erau următoarele: aplicarea punctului 8 al Proclamatiei de la Timişoara, eliberarea arestaţilor din 18.02.1990 şi 24.04.1990, cât şi înfiinţarea unui post de televiziune independent, sub controlul societăţii civile.

Presiunea mediatică internă şi externă, cât şi degradarea stării de sănătate a celor ce erau în greva foamei au convins Guvernul Petre Roman ca, în data de 11.06.1990, să cheme la negocieri liderii acestor protestatari, printre care mă aflam şi eu. În urma dialogului, s-a încheiat un protocol prin care guvernul se obliga să susţină înfiinţarea unui post de televiziune. Printre cei trei semnatari ai protocolului mă aflam şi eu. Existând foarte multe documente care trebuiau aprobate de către guvernanţi, am hotărât să mai rămânem în Piaţa Universităţii pentru a avea garanţia respectării protocolului.

FOTO: Constantin Cârlan 

Aşa se explică faptul că, în dimineaţa de 13.06.1990, în Piaţa Universităţii nu se mai aflau decât circa 25-30 de persoane. În jurul orelor 01.30, în data de 13 iunie 1990, în piaţă au intrat circa 150 de jandarmi, poliţişti şi civili care, fără niciun fel de motiv, au început să ne lovească cu bastoane şi bâte. Civilii erau înarmaţi cu răngi.

Am încercat să ne refugiem în hotelul Intercontinental, încercând să scăpăm. Având în vedere că unii dintre noi am fost în greva foamei peste 25 de zile, eram incapabili să ne apărăm. În acele momente mi-am văzut prietenii în ce hal fuseseră bătuţi. Aşa au procedat criminalii lui Iliescu împotriva unor tineri lipsiţi de apărare. Imediat au apărut câteva dube, în care noi am fost urcaţi cu forţa, iar restul - duşi la spital.

Primele anchete au fost făcute la sediul Poliţiei Capitalei, unde am fost legaţi cu mâinile la spate, culcaţi pe burtă, iar dacă vreunul dintre noi avea curajul să vorbească neîntrebat, era călcat în picioare de miliţieni. Aici, violenţele erau conduse de Gelu Voican Voiculescu, care era îmbrăcat în uniforma militară de camuflaj, cu pistol la brâu, şi încerca să fie mai violent decât ceilalţi criminali la un loc.

După ce ni s-au luat toate datele, am fost transportaţi împotriva voinţei noastre într-o unitate militară din comuna Măgurele unde, spre dimineaţă, am fost anchetaţi de câţiva aşa zişi procurori, sub presiune şi ameninţări cu moartea, să recunoaştem că am fost plătiţi şi drogaţi pentru a participa la manifestaţiile din Piaţa Universităţii.

Lichelele nu înţelegeau că poporul român îşi dorea democraţie, libertate şi o nouă societate fără comunism. În jurul prânzului, au primit un ordin şi am fost pus în libertate. În toate comunicatele de presă, autorul moral al acestor abuzuri, Ion Iliescu, a declarat că greviştii foamei nu au fost molestaţi, ba din contra, au fost protejaţi şi îngrijiţi la spital.

Acestea au fost evenimentele din dimineaţa de 13 iunie 1990, în care am fost implicat personal şi reflectă adevărul".


Tudor Curtifan: "Nu am nicio poză care să mă înfăţişeze în Piaţa Universităţii în acel decembrie '89, nu există niciun material video care să îmi afişeze chipul în nucleul acţiunii acestui eveniment istoric aşa cum cere campania DigiVox. Mai mult, nu am nicio amintire. E doar o stare de inexistenţă, de nefiinţă, un nimic. Şi asta pentru că, în preajma evenimentelor amintite, aveam doar un an. Poate că unii se vor grăbi să atace legitimitatea mea asupra subiectului, însă cred că este cel puţin importantă vocea unei persoane ce s-a dezvoltat şi a crescut în acei ani '90, ani ai libertăţii sau - mai bine etichetaţi - ani ai "sălbaticului capitalism", cum extrem de coerent i-a numit domnul Emil Hurezeanu.

Aşadar, o să încep prin a-mi expune totala înverşunare asupra oricărui sistem politic totalitar. Omul s-a născut liber şi trebuie să moară liber. Făcând o simplă analiză a sistemelor autoritare, e atât de uşor să realizezi că toate au derapat şi, într-un final, au căzut sub presiunea anticului termen grec "demos"- popor, "kratos"- putere. Democraţie. De la fascism până la nazism şi comunism, nicio ideologie nu a putut ţine piept democraţiei, cel puţin în Europa.

FOTO: Constantin Cârlan 

Dar să reflectăm puţin asupra comunismului. Comunismul a fost o năpastă, o calamitate politică estică care a subjugat şi a aruncat în gulaguri milioane de oameni. Citeam acum un an într-un sondaj, ianuarie 2014, că "Aproape 45% dintre români consideră că regimul comunist a însemnat un lucru bun pentru România". E foarte trist că s-a murit în acel negru decembrie '89 şi, după mai mult de două decenii, să ai astfel de rezultate. Tineretul din zilele noastre probabil nu s-a pronunţat, posibil ca procentajul ridicat să fi fost reprezentat de "nostalgicii vremii", cei trecuţi cu mult de a doua tinereţe. Dar unde este tineretul din zilele noastre? Unde este adolescentul crescut în anii '90, crescut în libertate, omul care a avut şansa să aibă parte de alternativă în ceea ce priveşte educaţia, de alternativă în ceea ce priveşte viziunea culturală şi, nu în ultimul, rând ideologia politică. (...)

Dar poate că mulţi dintre tinerii de azi trebuie să înveţe adevăratul concept de libertate şi ceea ce presupune el. (...) Toate generaţiile trebuie să înţeleagă ce a însemnat Securitatea şi care au fost consecinţele ei, toate trebuie să ştie despre libertatea presei care era mai mult o utopie, libertate de exprimare şi cenzură despre sfinţii închisorilor care au sfârşit în temniţele comuniste doar pentru că nu s-au lepădat de Dumnezeu şi au înfruntat cu onoare sistemul. (...)

Aceasta este analiza mea, aceasta este amintirea" pe care o am din anii de dinainte de propria-mi existenţă. Acesta este comunismul citit, comunismul povestit de părinţi, de bunici, de oameni care l-au simţit şi i-au simţit şi, mai ales, i-au trăit ororile. Şansa a făcut să fiu mai norocos. Mi-a dat ocazia să cresc şi să mă formez ca om liber, însă avem obligaţia şi purtăm datoria să nu uităm trecutul şi să nu-i uităm pe cei care ne-au oferit libertatea!".


Dragoş Puşcaşu: „Pe 22 aprilie 1990 aveam 17 ani, 5 luni şi 11 zile. Eram elev de liceu. Cei mai fanatici manifestanţi anticomunişti ai anului 1990 au fost elevii liceelor Capitalei. Am fost pe 22 aprilie la mitingul PNŢ din Piaţa Aviatorilor şi, începând de miercuri, 25 aprilie, şpână pe data de 12 iunie am fost zi de zi, cu două sau trei excepţii. 

Nu am să scriu mult, s-au scris destule despre tot ce-a fost atunci. Pot doar să vă spun că, până la urmă, noi, "Golanii", am dovedit că am avut dreptate în convingerile noastre. Într-o Românie dominată de FSN-ul lui Iliescu, noi am avut curajul să spunem "NU!", am avut curajul să gândim cu propriul nostru cap, am avut curajul să... "nu stăm în balcoane, că murim de foame".

FOTO: Constantin Cârlan 

După 1990, "Golanii" şi-au luat viaţa în propriile mâini, au muncit, au învăţat, unii au emigrat, mai pe scurt, oriunde s-ar afla, s-au integrat pe deplin în societate. Cine a fost în Piaţă nu a mai fost niciodată acelaşi om. Eu unul, n-am să uit niciodată nimic. O parte din sufletul meu a rămas îPiaţa Universităţii.

P.S. Nu mă recunosc în niciuna dintre pozele pe care le-am văzut pe internet, însă, la cât a acţionat SRI în acea perioadă, mai mult ca sigur am fost filmaţi şfotografiaţi cu toţii. Undeva în arhive pozele noastre există.

Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News

Partenerii noștri