1990: Revoluţia răstoarnă Patriarhul

Data publicării:
patriarhul teoctist 1

Marcat însă de coabitarea îndelungată cu dictatura şi lipsit de ecou în zona elitelor intelectuale, Sfântul Sinod nu a găsit vreme de câteva luni nici o soluţie pentru înlocuirea Patriarhului. Acesta revine în scaunul patriarhal în aprilie, cu puţin timp înaintea campaniei electorale pentru alegerile de la 20 mai.

Adunat pe 3 și 4 ianuarie 1990, Sfântul Sinod înaintează Consiliului Frontului Salvării Naționale (FSN), organismul suprem în stat din acel moment, o listă de doleanțe. Între acestea, reconstruirea bisericilor demolate și ridicarea altora noi, accesul neîngrădit al preoților în mass-media, spitale, armată și închisori, învăţâmânt religios în școli, respectarea duminicilor și a marilor sărbători religioase ca sărbători legale.

Documentul, programat pentru următorii 20 de ani, era şi un mod de a tatona noua putere de la București. Reîntâlnirea Patriarhiei cu propriii credincioși în condiții de libertate se va dovedi mult mai complicată.

Au fost şi episcopi ortodocşi marginalizaţi după '47, i-au găsit comuniştii în scaun. Unii au fost daţi afară, unii otrăviţi. Eronim Mihălcescu, eruditul Mitropolit al Moldovei, şi Nicolae Bălan, au fost scoşi, marginalizaţi, trimişi la mânăstire, nu au avut o viaţă simplă. Evident că în 50 de ani, prin imixtiunea permanentă a Securităţii în viaţa Bisericii, prin recrutări sau prin şantaj, prin alte forme de presiune, au ajuns să îşi pună în Sinod oameni loiali sau oameni controlabili. Cu această poză de finiş ne-a prins Revoluţia”, spune Teodor Baconschi, teolog, membru al Grupului de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii.

Patriarhul Teoctist a demisionat din cauza acuzaţiilor de colaboraţionism

La 22 decembrie 1989, Patriarhul Teoctist încercase să se adreseze românilor din studioul 4 al Televiziunii Române. Impulsiv, poetul Mircea Dinescu i-a refuzat intrarea în studio acuzându-l de colaboraţionism. După două ore de așteptare, Patriarhul a plecat. Dacă ar fi vorbit, probabil că mesajul său ar fi semănat cu cel dat publicității în zilele următoare. Biserica Ortodoxă Română își cerea iertare pentru "momentele de slăbiciune" din vremea dictaturii. Iertarea se lasă aşteptată. Patriarhia se confruntă cu proteste de stradă.

Întrebarea "De ce ierarhia Bisericii Ortodoxe nu s-a opus deschis comunismului?" plutea în aer. Rezistenţa din primii ani de comunism fusese uitată, iar martirii erau puţin cunoscuţi.

Pe fondul acestui radicalism, urcau Dealul Patriarhiei grupuri de preoți veniți cu autocare din provincie, mai mult sau mai puțin organizați, huiduiau în faţa Catedralei patriarhale și a reședinței patriarhale cerând demisia sau, mă rog, plecarea din scaunul patriarhal a Patriarhului Teoctist”, mai spune Teodor Baconschi.

Ziarele aminteau şi că Sinodul îi trimisese o scrisoare de felicitare lui Nicolae Ceauşescu imediat după represiunea de la Timişoara. Apropriaţi ai Patriarhiei spun însă că scrisoarea avea data din noiembrie şi că fusese folosită abuziv de propaganda comunistă.

Scriitorul şi teologul Dan Ciachir vorbeşte despre această scrisoare care, spune el, nu era semnată de Teoctist, ci de întreg Sinodul. „Ceauşescu, aşa cum se ştie, a fost reales la Congresul al XIV lea. Ce a făcut statul: în momentul în care încep evenimentele de la Timişoara, publică această scrisoare ca şi când ar fi fost proaspătă. Dar a fost scoasă de la „naftalină”. Naftalina însemnând, sigur, numai o lună şi jumătate. Deci nu a fost niciodată felicitat Ceauşescu de Sinod sau de Teoctist pentru că a reprimat mişcările”, mai spune Dan Ciachir.

Acuzaţiile aduse Bisericii erau însă cu adevărat grave. "România liberă" sau revista "22" se întrebau ce a făcut ierarhia ortodoxă în timpul valurilor de arestări din anii '50, de ce a tăcut când dictatorul Ceauşescu a decis demolarea bisericilor şi de ce nu a protestat în terifianţii ani '80, când oamenii erau înfometaţi, lipsiţi de medicamente şi obligaţi să îşi petreacă iernile în frig. Pe 5 ianuarie '90, ia fiinţă Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii.

Ţin minte că se prezenta câte un mitropolit, îmi aduc aminte de Antonie Plămădeală, a venit pur şi simplu cu un aer spăşit şi ne întreba la ce mânăstire să se retragă. Nu era de competenţa noastră o astfel de sugestie, dar eram văzuţi ca un fel de exponenţi legitimi ai poporului lui Dumnezeu care s-a revoltat şi care scapă de farisei şi saduchei, pângăritori ai templului”, îşi aminteşte Teodor Baconschi.

Grupul de Reflecţie, din care făceau parte ieromonahi precum Bartolomeu Anania sau actualul patriarh Daniel Ciobotea, preoţii Constantin Galeriu şi Iustin Marchiş sau pictorii Horia Bernea şi Sorin Dumitrescu a funcţionat ca un paratrăznet. Grupul nu a cerut demisia Patriarhului sau a vreunui mitropolit, ci intrarea în Sinod a unor figuri noi.

Era furia demolatoare a unui moment revoluţionar şi Grupul de Reflecţie a căutat să stăvilească puţin această forţă puţin iraţională şi să stabilască care erau priorităţile raţionale. Am lucrat cu seninătate încercând să traducem în urechea Sinodului vocea străzii şi să transmitem spre societate un mesaj mai raţional, în spiritul iertării şi al indulgenţei, dar şi al exigenţei de a nu uita, de a scrie istoria, de a spune adevărul.

Adevărul a impus o decizie rapidă. Protestele din Dealul Patriarhiei nu conteneau. Invocând vârsta şi sănătatea, la 18 ianuarie 1990, Patriarhul anunţă că pleacă din fruntea Bisericii.

Văzându-se contestat, Patriahul decide că se retragă. Pentru că părea că nu putea rămâne în Scaun fără să creeze probleme mai mari Bisericii. Se vorbea încă de terorişti, oamenii trăiau încă cu amintirea, dacă nu cu obişnuinţa violenţei. Patriarhul şi Sinodul nu au vrut să îşi asume riscul unei degenerări a situaţiei”, spune scriitoarea Iuliana Conovici.

După câteva zile la spitalul Elias, fostul patriarh se instalează la mănăstirea Sinaia. Dar situaţia era departe de a fi tranşată. Călugărul Teoctist ştia că puterea politică nu agrea o schimbare la vârful Bisericii şi că potenţialii săi competitori din Sinod erau cel puţin la fel de compromişi.

Iliescu şi compania nu i-au cerut Patriarhului să plece şi l-au ajutat să revină peste câteva luni. Pentru că plecarea lui ar fi dat un semnal prost şi în lumea politică aşa cum era ea reconstituită, ca CPUN, primul parlament pluralist. Dacă patriarhul pleca, poate trebuia să plece toată lumea care avusese de-a face cu comunismul. Şi tocmai că s-a dorit ca prin revenirea patriarhului să se dea în întreaga societate semnalul continuităţii discrete”, mai afirmă Baconschi.

BOR, incapabilă să găsească un Patriarh nou

Revenirea patriarhului Teoctist are loc la 4 aprilie 1990. "Vestitorul Ortodoxiei" publicase frecvent cereri ale unor comunităţi călugăreşti şi laice în acest sens. Locotenenţa patriarhală nu reuşise să găsească un înlocuitor potrivit.

"Un înlocuitor posibil era chiar Anania, avea vârsta, prestigiul, suprafaţa, calibrul intelectual pentru a râvni la poziţia de Patriarh. Cel puţin aşa mi-a spus, el nu a vrut să devină atunci Patriarh, ar fi venit dintr-o lovitură de palat. Singurul candidat plauzibil nu a vrut să intre aşa, prin alungarea celuilalt, prin presiunea străzii. Erau nişte poliţe personale între ei, tocmai pentru că se cunoşteau de vreo 60 de ani. Anania a avut şi generozitatea şi instinctul, era şi el de-acolo, făcuse puşcărie politică, dar fusese şi directorul Institutului Biblic, de exemplu, sub comunişti. Lucrurile erau mai nuanţate, mai fine, mai subtile. Neexistând un înlocuitor imediat care să îl înlocuiască, patriarhului Teoctist a putut reveni mai uşor”, explică Teodor Baconschi.

Părintele Anania, cu care eu mă vedeam în perioada respectivă, venea cu o soluţie care mie mi s-a părut rizibilă: părintele Cleopa patriarh. Nu se poate! Patriarhul este o persoană cu o mare pondere socială, de contacte, primeşte ambasadori, miniştri, şefi de stat, nu poate să spună "Mâncate-ar raiul, domnule ambasador sau Excelenţă!", cum a primit cu mare căldură părintele Cleopa zeci şi sute de mii de credincioşi moldoveni. Acolo e nevoie de o limbă străină, de cunoaştere”, spune Dan Ciachir.

Pe de altă parte, locotenenţa patriarhală nu a apelat la eşaloanele inferioare ale Bisericii pentru a găsi omul schimbării. Nici nu avea cum. La data demisiei Patriarhului Teoctist, toate organismele elective şi executive ale Bisericii fuseseră suspendate, după modelul consiliilor provizorii ale Frontului Salvării Naţionale. Statutul Bisericii din 1948 spunea însă că alegerile trebuie făcute în termen de 3 luni de la vacantarea funcţiei. Şi, cum la începutul lui aprilie acestea nu avuseseră loc, Patriarhul s-a reinstalat în Bucureşti.

Decizia de a se reîntoarce a fost luată după ce Sfântul Sinod a solicitat patriarhului să revină în fruntea BOR pentru că fusese ales în mod canonic. În acelaşi timp, este marele merit al BOR că a sesizat pericolul dezbinării. Era foarte important ca Patriarhul ales să fie în fruntea Bisericii, indiferent de complexitatea vremurilor pe care Biserica le-a trăit”, afirmă Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române.

„Alegerea tactică a Bisericii este de a miza pe continuitate, de a face tranziţia cu oamenii pe care îi avea, patriarhul Teoctist având deja suficientă autoritate de a conduce Biserica şi, în limitele mandatului, Sinodul”, afirmă Iuliana Conovici.

S-a întors oarecum discret. Mai ales în Biserică, o teocraţie, nu o democraţie, ăsta era semnalul că nu putem să ascultăm strada şi să facem vreo reformă. Probabil că a avut şi un impact electoral. Mi-e greu să îl cuantific, nu am instrumente. Dar bănuiesc că revenirea Patriarhului Teoctist a consolidat tendinţele de restaurare care se manifestau în '90. Era tensiunea dintre Revoluţie sau Reformă şi Restauranţie, adică revenirea discretă la actorii şi obiceiurile de dinainte de 1989”, adaugă Teodor Baconschi.

Nu împărtăşesc acest punct de vedere cu restauraţia în cazul Bisericii Ortodoxe Române. Membrii Sfântului Sinod nu au fost membri ai PCR. Reprezentanţii Cultelor erau singurii care se adresau preşedintelui de atunci cu "domnule", nu cu "tovarăşe", aşa cum făceau toţi ceilalţi reprezentanţi ai instituţiilor de stat din perioada comunistă. Problema restauraţiei nu este valabilă în această chestiune. Biserica este o instituţie care are propriul statut de organizare şi funcţionare, este autonomă în raport cu autoritatea de stat. Inclusiv în perioada regimului comunist era precizată această separaţie şi atunci deciziile se luau numai în interiorul Bisericii. Nu era vorba de sugerarea unei astfel de hotărâri care să vină din exteriorul bisericii”, mai spune purtătorul de cuvânt al BOR.

Absenţa Patriarhului, vreme de aproape trei luni, a uşurat şi povara colaboraţionismului de pe umerii Sinodului.

Dispuşi după '89 să se retragă, mitropoliţii rămân pe loc în timpul refugiului de la Sinaia, considerând că sacrificarea Patriarhului este suficientă. Reîntoarcerea acestuia le-a furnizat apoi un argument şi mai puternic ca să rămână. Erau oamenii care în ianuarie '90 admiteau că în ceasurile crunte ale ocupaţiei sovietice, Biserica Ortodoxă a ales coabitarea cu dictatura.

Problema pe care şi-au pus-o ierarhii a fost aceea a supravieţuirii mai degrabă decât cea a martiriului. Încă din ianuarie '90, Mitropolitul Antonie Plămădeală dă un interviu în care spune explicit: "Am ales să nu fim martiri". A fost o alegere tactică de a miza pe supravieţuire şi pe faptul că, la un moment dat, cândva s-ar putea să vină o eliberare de comunism, dar până atunci trebuia ca Biserica să continue. Ca bisericile să nu fie închise ca în Rusia, ca Biserica să nu fie complet distrusă ca în Albania şi să-şi ferească pe cât posibil şi preoţii şi credincioşii de persecuţia directă”, explică Iuliana Conovici.

Oameni apropiați Patriarhiei resping până astăzi orice posibilă comparație cu Biserica luptătoare a Poloniei:

Nu se putea implica pentru că nu era specificul ei. Biserica Romano-Catolică este o biserică care a vrut şi stăpânirea pământească, nu numai latura spirituală. Or, Biserica Ortodoxă a fost formată pe Bizanţ, pe simfonia, pe înţelegerea dintre Biserică şi Stat. Deci nu trebuia să vină împotriva statului, ci statul să o apere. Biserica Ortodoxă nu poate să meargă împotriva statului decât prin rezistenţă spirituală”, spune Dan Ciachir.

Biserica Ortodoxă majoritară, miză politică

Cât despre demolarea bisericilor, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei spune că nenorocirea începuse înainte de 1986, când a fost înscăunat Patriarhul Teoctist.

Era discutabil acest reproş. Patriarhul Teoctist a avut o discuţie cu domnul Ioan Dincă, care a venit aici, pe Dealul Patriarhiei, cu intenţia şocantă de a muta Patriarhia în alt loc. Patriarhul Teoctist nu a cedat acestor presiuni. Tocmai pentru a masca catedrala şi reşedinţa patriarhală au fost construite la baza dealului cele două blocuri. Este mult de discutat şi despre Sfânta Vineri sau celelalte biserici demolate. Prea puţin s-a amintit despre eforturile pe care patriarhii de atunci le-au făcut pentru ca aceste lăcaşuri de cult să nu fie demolate”, spune Constantin Stoica.

Alţii preferă să îşi amintească de extraordinara abilitate a Patriarhului şi de misterioasa sa întâlnire cu Ioan Paul al II-lea în ianuarie 1989.

El avea un simţ, Teoctist era călugăr prin excelenţă, intrase la 15 ani în mănăstire. Am impresia că rafinamentul acela oriental al lui, care i se vedea şi pe chip, ochii migdalaţi, ştia să asculte, să aibă răbdare, avea un radar bizantin în el, îşi dădea seama că o să pice Ceauşescu după reformele lui Gorbaciov”, este de părere Dan Ciachir.

Cert este că Patriarhul reinstalat va prezida, în septembrie 1990, una dintre deciziile istorice ale Sinodului:

Legea Cultelor fusese amendată parţial în sensul eliminării noţiunii de control al cultelor din partea statului, dar Sfântul Sinod scoate din statut toate prevedererile care dădeau statului pârghii de influenţare a deciziei din Biserică şi, după un interval destul de scurt, îi exclude pe miniştrii cultelor şi echivalenţii lor de la dezbaterile Sfântului Sinod, lucru care nu se mai întâmplase de la începuturile statului român modern”, spune Iuliana Conovici.

În lunga bătălie a statului pentru controlul Bisericii majoritare, de la dictatura lui Carol al II-lea și a Gărzii de Fier până la cei 45 de ani de comunism - Patriarhia pare să își ia acum revanșa.

Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News

Partenerii noștri