Evacuare haotică din teritoriile cedate. Consiliile de Coroană nu s-au ocupat de consecințele umanitare

Data publicării:
evacuare

Ultimatumul sovietic din 26 iunie privind cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord şi dictatul de la Viena din 30 august privind pierderea nordului Transilvaniei au bulversat populaţia din aceste teritorii. Imediat ce s-a aflat că România va pierde aceste regiuni, a început exodul. Retragerea armatei şi a autorităţilor române şi din Basarabia şi din Ardeal s-a făcut în dezordine, iar civilii au trăit momente de groază.

Graniţa pe Prut s-a închis pe 3 iulie, iar sovieticii au început să controleze foarte atent listele de refugiaţi, pentru că aveau nevoie de mână de lucru. Noua graniţă cu Ungaria a fost mult mai permeabilă. Aplicând principiile de purificare etnică specifice nazismului, regimul lui Horthy urmărea ca maghiarii să devină majoritari în teritoriul ocupat.

Deşi acordul Ribbentrop-Molotov din 1939 declanşase cel de-al Doilea Război Mondial prin împărţirea Poloniei între Hilter şi Stalin, până la căderea Franţei, în iunie 1940, la Bucureşti nu s-a simţit tensiunea conflictului. Doar şirul oaspeţilor de la Athenee Palace, vis-a vis de Palatul Regal, arata că vremea tratativelor s-a încheiat. Diplomaţii şi ataşaţii economici occidentali îşi făceau bagajele, înlocuiţi de diplomaţii şi militarii Axei.

„Era amuzant, că erau mesele italieneşti cu ofiţerii care se mai relaxau, îşi mai descheiau cravăţile, vorbeau tare, făceau gălăgie, pe când nemţii erau tot timpul impecabili, scorţoşi. Două mentalități militare cu totul diferite”, povestește Constantin Bălăceanu Stolnici, martor al evenimentelor.

Elita etnicilor germani, avertizată că urma invazia URSS

În zorii-zilei de 27 iunie 1940, oaspeţii care aglomerau intrarea la Athenee Palace erau de cu totul altă factură. Bagajelor lor cuprindeau candelabre, măsuţe de cafea, covoare.... Iar în vacarmul general, o femeie purtând câteva şiraguri de perle şi broşe cu diamante îşi alăpta copilul. Aceşti oameni, etnici germani, erau primii refugiaţi din Basarabia şi Bucovina de Nord.

Aristocraţi şi înaltă burghezie, ei fuseseră avertizaţi de Legaţia Germană de la Bucureşti că urma invazia URSS. Îşi părăsiseră casele înainte de ultimatumului sovietic din seara de 26 iunie şi au ajuns la Bucureşti înainte ca regele Carol al II-lea să convoace Consiliul de Coroană. Informaţia le-a salvat viaţa.

Elitele româneşti au fost mai puţin norocoase. Iar oamenii simpli, cu atât mai puţini.

Cele două Consilii de Coroană din 27 iunie nu s-au oprit decât în trecere asupra aspectelor umanitare.

Deşi după Pactul Ribbentrop-Molotov de la 23 august 1939 s-a întrezărit pericolul pierderii Basarabiei, iar după mesajele lui Molotov din primăvară, acest pericol devenise iminent, Statul Major nu avea un plan nici pentru retragerea armatei, nici pentru ajutorarea civililor din nici o regiune a României

„Nu a părut să intereseze pe nimeni dintre cei care erau responsabili, cu câteva excepții notabile in Consiliul de Coroană, și în primul rând nu pare să-l fi interesat pe Carol al II- lea de soarta celor care rămâneau în acele teritorii”, spune Dorin Dobrincu, istoric.

„Nu voiam să plecăm fără luptă. Ştiam precis, ştiam precis că în două-trei zile am pierdut și războiul. Dar în istorie rămâneam că am luptat. Aşa, în istorie suntem nişte laşi. Am trădat șase milioane de oameni pentru că aşa a vrut cutare”, subliniază Nicolae Sebastian, veteran.

Abia după ce refugiaţii basarabeni au început să umple gările româneşti, statul a început un program de ajutorare. Dar ajutorul cel mai important a venit din partea simplilor particulari.

„Şi la noi au venit persoane foarte bine. În sat a venit un doctor de mare calitate care lucrase în spitalele din Basarabia. A venit şi s-a instalat ca medic al satului, a fost imediat primit foarte bine şi a fost imediat "exploatat" de către populaţie”, povestește Bălăceanu-Stolnici, în 1940 proprietar al moșiei Stolnici.

Sovietizarea începe în forță dincolo de Prut

Între timp însă, dincolo de Prut, sovietizarea a început în forţă, prin atacul asupra proprietăţii şi Bisericii, cu teroarea aferentă. „Din primele zile, crima a devenit omniprezentă în satele noastre. Erau identificaţi în primul rând şefii de post, jandarmii care nu au reuşit să se evacueze, să treacă Prutul, şi erau împuşcaţi. Se operau arestări în masă şi în scurt timp nu mai erau locuri în închisori. Capacitatea mai multor închisori fusese depăşită de mai multe ori. Era îmbulzeală de nedescris, lumea era sancţionată pentru crime absolut inventate de către sovietici”, explică Ion Varta, istoric basarabean.

Experienţa evacuării din Basarabia şi Bucovina nu a folosit prea mult când a fost vorba de refugiaţii din Transilvania de Nord. Lipsa de prevedere a guvernului de la Bucureşti a ieşit repede la iveală când, la începutul lui septembrie, a început exodul dinspre Ardeal.

Exodul din Ardeal

„Era nevoie de spaţii de cazare, de resurse financiare, pentru că oamenii aceştia nu mai aveau slujbe, nu mai aveau bani să-şi întreţină familia. Există documente cutremurătoare, unii au fost deposedaţi de bunurile lor chiar la graniţă de către maghiari şi au ajuns în România îmbrăcaţi foarte sumar, pentru ca nu cumva să aducă ceva cu ei în România”, spune Constantin Hlihor, istoric.

Politicile de purificare etnică ale regimului lui Miklos Horthy, inclusiv vestea că la Mosei, Ip, Trăsnea şi în alte locuri au fost ucişi în chinuri sute de români, au împins peste graniţă jumătate de milion de oameni, adică o cincime din populaţia teritoriului ocupat.

„Intrarea în Transilvania s-a făcut teatral şi cu discursuri de un şovinism şi un antiromânism atât de sălbatic, încât a declanşat în straturile profunde ale populaţiei maghiare energii nebănuite. În 5 septembrie, premierul şi Horthy intră în Satu Mare, sunt primiţi cu flori, aici are loc celebrul discurs care a declanşat toate atrocităţile care s-au întâmplat. Au început adevărate masacre, adevărate acţiuni de terorism contra unor oameni care nu aveau nimic a li se reproşa”, subliniază Constantn Hlihor.

Nu se cunoaşte numărul celor ucişi în Ardeal, incluzând aici şi evreii trimişi în lagărele de exterminare. Documentele româneşti legate de ocupaţia maghiară provin numai de la sursele serviciilor secrete, deci sunt incomplete, iar arhivele maghiare au fost distruse în timpul războiului.

Cât despre Basarabia, se estimează că într-un singur an de ocupaţie sovietică au fost deportaţi la muncă forţată 100.000 de oameni:

„Ne-au urcat într-un vagon cu care până atuncea erau transportate vite, vagonul era murdar, nici paie nu erau așternute pe jos, fiecare și-a găsit câte un ungheraș, cu familiile, și s-au așezat pe podelele acelea murdare”, povestește Valentina Sturza, supraviețuitoare a gulagului.

„Iarăşi, oameni absolut nevinovaţi, victime ale unor politici abominabile. Este vorba despre subnutriţie, chiar inaniţie, lipsa oricăror condiţii de trai, lipsa de asistenţă medicală şi mortalitate înaltă. Este un gen de crimă care nu a fost elucidat de către istoricii noştri, întrucât nu avem documentele la îndemână. Trebuie să mergem dincolo de Urali, spre Cercul Polar”, explică Ion Varta.

Ororilor dintre iulie 1940 şi iulie 1941, când Armata română a intrat din nou în Basarabia, li s-au adăugat altele, de şi mai mare amploare, după 1944, când ocupaţia sovietică s-a permanentizat. Se estimează că numai foametea organizată deliberat în 1946 a făcut 300.000 de victime.

Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News

Partenerii noștri