Istoria familiei Rațiu. 100 de ani de proiecte pentru România

Data actualizării: Data publicării:
BET Presents: 2017 Soul Train Awards - Red Carpet & Arrivals

Familia Raţiu a scris o parte importantă din istoria României a ultimilor aproape 150 de ani. Unul dintre membrii ei a făcut parte dintre cei 1.228 de delegaţi de la Alba Iulia, pe 1 decembrie 1918. În vremurile noastre, deşi născuţi în exil, purtătorii numelui Raţiu continuă să creadă, cu încăpăţânare, în România şi în destinul său măreţ.

Într-o zi oarecare din primii ani ai Republicii Populare Române, în centrul oraşului Turda a oprit pentru câteva minute o dubă a Securităţii. Din ea au fost aruncaţi doi bărbaţi. Tunşi la zero, zdrenţuiţi, dezorientaţi. Unul dintre ei, veteran de război, avea un picior amputat. Celălalt era unul dintre cei 1228 de delegaţi care la 1 Decembrie 1918 votaseră, la Alba Iulia, Unirea Transilvaniei cu România. Acesta din urmă a fost repede recunoscut de trecători. Era Augustin Raţiu, fiul de preot care finanţase Şcoala de Meserii din oraş încă înainte de Unire. Era fostul lor primar, amnezic din cauza unei lovituri în cap primite în puşcărie. 

Augustin Raţiu, omul Unirii, arestat de comunişti

Indrei Raţiu, nepotul lui Augustin Rațiu: A fost dus într-un lagăr la sudul Bucureştiului, într-un lagăr de triaj. A fost lovit de un gard, a făcut un atac de apoplexie, nu mai avea memorie. A durat până şi-a revenit, nu era acelaşi om după asta. Vă închipuiţi că a pierdut tot aproape. Când l-au adus la turda, a fost abandonat în Piaţa Unirii unde cineva l-a recunoscut. Cum? Pentru că activitatea lui cu meşteşugurile şi educaţia pentru ardeleni i-a făcut o reputaţie. Şi cineva l-a recunoscut şi a chemat telefonic familia.

Faptul de a anunţa familia prin telefon era în sine un gest de curaj. A ajuta deţinuţi politici sau cei apropiaţi lor era un gest de frondă aspru pedepsit de regim.

Elena Vijulie, jurnalist Digi24: Spuneaţi că este casa pe care Augustin Raţiu a cumpărat-o  în perioada interbelică. Sau a construit-o? 

Indrei Raţiu: A construit-o împreună cu tatăl lui, protopopul Nicolae Raţiu, pentru pensia lui. Mie îmi place în mod deosebit casa asta, are o atmosferă cu totul specială.

EV: Spuneţi că în această casă sau înghesuit 13 persoane şi că Augustin Raţiu trăia în beciul casei?

Indrei Rațiu: Nu era altă soluţie pentru ei, abia au putut să o păstreze - au invocat că aveau în familia un veteran decorat în campania din Vest, contra lui Hitler. Aici, la parter, era sala copiilor unde era foarte frig, jos nu era frig, era umed. Locuiau acolo bunicul meu, medicul Radu Raţiu, soţia lui, părinţii doamnei Radu Raţiu din Constanţa - el era negociator şi el era responsabil pentru aprovizionarea familiei, fiecare familie avea aşa ceva. Era un negociator se putea să descurca în penuria de alimente. 

Îngrijit de ai săi, Augustin Raţiu a depăşit pierderea memoriei şi a încercat să caute de lucru. Fusese exclus din avocatură, profesia care îi permisese să finanţeze Şcoala de Meserii şi nenumărate alte proiecte locale. A durat aproape 10 ani până când i s-a permis să devină traducător. Între altele, vorbea impecabil limba germană. Dar a rămas până la sfârşit un aşa-zis "duşman al poporului". Unul dintre fii săi, Ion, tânăr diplomat al Ambasadei Române de la Londra în vremea celui de-al Doilea Război Mondial, se refugiase la Londra.

Ion Raţiu, un român care a finanţat libertatea

Inteligent, cu o diplomă în Drept la Cluj şi studii de economie la Cambridge, Ion Raţiu a făcut avere din afaceri imobiliare şi transporturi maritime. Spre disperarea regimului de la Bucureşti, îşi cheltuia banii finanţând orice demers anti-comunist al românilor. Dona sume generoase şi le găsea locuri de muncă celor fugiţi din ţară, finanţa publicaţii. Una din cărţile sale, "Politică de urmat pentru Occident", apărută în 1957, critica ezitările şi conivenţa Vestului cu Moscova. Participa frecvent la dezbaterile de la Vocea Americii şi BBC. Şi-a educat copiii, pe Nicolae şi Indrei, în tradiţia patriotică a familiei sale. Fratele bunicului său, fusese Ioan Raţiu, marele Memorandist de la 1892, primul preşedinte al Partidului Naţional Român din Transilvania, cel care riscase spânzurătoarea şi făcuse închisoare pentru protestul contra maghiarizării. 

Nicolae Ratiu, primul fiu al lui Ion Ratiu: Îmi amintesc că spuneam Tatăl Nostru cu tatăl meu. Îmi amintesc că primeam acelaşi fel de vederi cu strămoşul nostru, Memorandistul, de la bunicul nostru. De zilele de naştere, de Crăciun şi de ziua numelui - ceea ce era un fapt neobişnuit pentru că în Anglia nu se celebrează ziua numelui. Muzica românească - mi-l amintesc pe tatăl meu ascultînd frecvent Rapsodia Română a lui Enescu; era foarte ataşat de pianistul Dinu Lippati. Îmi amintesc o grămadă de discuţii legate de România la masa familiei. 

1968 | Augustin Raţiu izbuteşte să îşi vadă nepoţii

În vremea dezgheţului de la sfârşitul anilor '60, Augustin Raţiu a primit permisiunea să îşi vadă fiul în Marea Britanie. Diplomaţia comunistă făcea demersuri pentru vizita triumfală a lui Nicolae Ceauşescu la Londra. Bătrânul şi-a cunoscut astfel nepoţii. 

Nicolae Raţiu: Bunicul meu, l-am văzut o singură dată când a venit în Anglia, cred că era în '68, vorbeam cu el în germana mea precară, el vorbea germana fluent. Şi tatăl meu îmi spunea că bunicul era foarte critic la adresa lui, îi critica stilul de viaţă şi aşa mai departe. Şi îl făcea pe tatăl meu să se simtă vinovat pentru toate păcatele lui. Îi spunea că este un păcătos. Majoritatea oamenilor sunt!

Este perioada în care Indrei Raţiu vine frecvent în ţară. În 1972, ia parte la înmormântarea lui Augustin Raţiu alături de trei sferturi din oraş. În ciuda propagandei comuniste, turdenii cu steaguri tricolore ştiau cine fusese bătrânul pe care îl petreceau pe ultimul drum. Respectul lor tăcut este o modestă sugestie a ceea ce ar fi putut fi înmormântările lui Iuliu Maniu sau Iuliu Hossu, liderii recunoscuţi ai românilor transilvăneni în 1918. Probabil că nu întâmplător Iuliu Hossu este înmormântat la Bucureşti, deşi voia să fie din nou la Cluj, iar locul de veci al lui Iuliu Maniu este groapa comună de la Sighet. Nicolae Raţiu nu a putut însă veni în România decât după 1989. 

Nicolae Rațiu: Pentru că, la  fel ca tatăl meu, nu aveam un paşaport britanic. Ca şi tatăl meu eram considerat un refugiat din România, chiar dacă nu fusesem niciodată în România. Din cauza birograţiei din serviciul de imigrări, pentru că eu m-am născut în Elveţia, ceea ce nu îţi dă dreptul automat la un paşaport. Şi eram în Elveţia pentru că tatăl meu avea tuberculoză. În vremea aceea era singura soluţie de a trata această tuberculoză. A stat în Elveţia aproape 2 ani, iar eu m-am născut în ultimele luni ale şederii sale acolo. În documentul meu de călătorie, tipărit sub egida Convenţiei Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi din 1951, scrie: Valabil în toate ţările cu excepţia României. Aşa că dacă aş fi venit,autorităţile m-ar fi putut opri, m-ar fi putut reţine ... pentru totdeauna. 

În 1984, şi Indrei îşi încetează vizitele în România. Se simţea stânjenit că în penuria alimentară impusă de dictatorul Nicolae Ceauşescu, familia sa de la Turda făcea eforturi să îl primească cu mese întinse. În plus, tatăl său, Ion Raţiu, preşedintele ales al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, îşi dedica toată energia şi banii contra regimului Ceauşescu.

Indrei Raţiu: Am fost primiţi întotdeaua în camera principală când în casă toţi stăteau grămadă, înghesuiţi. Şi mesele erau foarte mari, bogate. Cine organiza aceste mese? Mătuşa mea, era farmacistă la spital, a devenit pur şi simplu prea stresant.

După Revoluţia 1989, toată familia Raţiu a venit la Turda. Au găsit casa în paragină, oraşul gri, iar oamenii pământii, îmbrăcaţi în haine proaste. 

Nicolae Raţiu: Am mers la statuia Memorandistului, Ioan Raţiu, şi am început să le împărţim oamenilor din mulţime exemplare din ziarul "Românul Liber". Oamenii ştiau că venim şi se strânseseră la statuie, iar tatăl meu a ţinut un discurs. Le-a spus că ne-am întors. Asta e primul lucru pe care l-a făcut. 

1990: Ion Raţiu, candidat la Preşedinţie

A urmat candidatura la Preşedinţie a lui Ion Raţiu, înfrângerea din 20 mai 1990, finanţarea ziarului de format occidental Cotidianul, mandatele de deputat în Parlamentul României. Indrei Raţiu spune că tatăl său privea cu detaşare cum i se micşorează averea. "Cum poţi să faci o mică avere în România? glumea el. Începi de la o mare avere!".  Ion Raţiu a refuzat să dea bani pentru un singur lucru: cumpărarea de voturi.  

Indrei Raţiu: A dat bani peste tot, dar a refuzat categoric să cumpere voturi. Era foarte scandalizat de cât de scăzut eram noi pe plan moral. Cumpărarea de voturi era tema. Partidul Ţărănist, să cumpere un vot, NU, nici gând. 

După moartea tatălui lor, în ianuarie 2000, Nicolae şi Indrei continuă prin Centrul Raţiu pentru Democraţie de la Turda şi alte câteva ONG-uri din România şi Marea Britanie vocaţia naţională a familiei. Proiectele lor, deseori inedite, inspiră tot oraşul. Educaţia pentru exprimare democratică a început la Papion, un fel de club al proiectelor sociale din zonă, prin teatru:

Elena Vijulie: Aţi găsit această soluţie, teatrul! Spuneţi că făceaţi teatru ca educaţie democratică? 

Indrei Raţiu: Cursanţii făceau nu numai piese de teatru, dar şi exerciţii în fiecare zi de repetiţie, cu vocea. Am văzut că având un astfel de regim majoritatea tinerilor au început să se exprime. S-au trezit. Au început să se exprime. Da, sigur este un proces de maturizare la orice tânăr. Acum nu mai facem Atelier. Ca multe din activităţile noastre, Consililiul Local a preluat această iniţiativă.

Întrebat cum face rost de bani, dat fiind că averea familiei nu este nici pe departe imensă, Indrei Raţiu nu pare să îşi facă griji. Dacă proiectele îi ajută pe oameni, vin banii. Deşi trăieşte exclusiv din pensie, iar în Anglia s-ar plasa sub nivelul de sărăcie acceptat, se consideră suficient de bogat să dea şi altora. Numai săracii aleargă după bani, spune el. "Dacă eşti bogat, dai!". 

Indrei Raţiu: Cunosc ambele moduri de a gândi. Personal. Modul de a gândi sărac şi modul de a gândi bogat. Şi aceste moduri de gândi, nu au nimic de-a face cu realitatea din buzunar. La ora actuală, eu trăiesc pe o pensie engleză. În Anglia, cad sub nivelul de sărăcie, sunt dintre cei mai săraci. Dar eu mă consider un om bogat. Pentru că gândesc bogat. Îi fiecare zi mulţumesc lui Dumnezeu pentru bunătăţile lui. Şi invit pe conducătorii să înceapă să gândească bogat. Să facă şi ei la fel. Ca să nu mai termine la închisoare. Ei fac un model foarte trist pentru noi. 

E.V.: Consideraţi că actualii conducători ai României gândesc ca nişte oameni săraci?

Indrei Raţiu: Da! Categoric.

E.V.: Ce se întâmplă în comportamentul omului când decide să nu se mai concentreze asupra banilor?

Indrei Raţiu: Interesant...

E.V.: Devine liber?

Indrei Rațiu: Cel mai important lucru este că - dacă sunt convins că Dumnezeu se ocupă de mine, atunci chiar se ocupă. Dacă nu mai am frică, nu mai constrângeri sau un sentiment de lipsă, atunci pot să acţionez cu o putere adevărată. Şi vorbeam despre cei care au construit România mare. Nu le-a fost frică! NU, nu le-a fost frică!

Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News

Partenerii noștri