COROANA DE OȚEL. Carol Davila și rolul său în modernizarea serviciilor medicale din România
În 1853, domnitorul Barbu Ştirbei l-a invitat pe proaspătul absolvent al Facultăţii de Medicină de la Paris, Carol Davila, la Bucureşti. Avea nevoie de un medic capabil să organizeze Serviciul Medical românesc. Medicul elveţian şi-a continuat misiunea sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza şi a devenit apoi un colaborator apropiat al lui Carol I.
În primăvara lui 1866, Ion Brătianu, trimisul României pe lângă Casa de Hohenzollern a avut un aliat eficient în efortul de a-l convinge pe tânărul Carol să accepte coroana României. Medicul elveţian de limbă franceză Carol Davila era, la acel moment, Inspectorul Serviciului Sanitar românesc.
Memoriile lui Carol I ne spun că „Davila, un francez extrem de vioi, arată prinţului o hartă care reprezintă România cu ţările vecine: Transilvania, Banatul, Bucovina şi Basarabia. El aminteşte că toate aceste ţări sunt locuite în majoritate de români şi că de aceea vor trebui să se încorporeze odată la principatul României". Chiar dacă ofiţerul prusac respinge pe moment „nişte planuri atât de îndepărtate”, e clar că spuselele lui Davila au contat.
Carol fusese crescut în mitologia unificării germane. Ideea de a deveni unificatorul unui stat puternic la Gurile Dunării în mare nu îi putea fi indiferentă prinţului de Sigmaringen.
„Erau din aceeaşi cultură, chiar dacă, probabil, Davila era protestat şi Carol catolic, ceea ce îi unea cel mai mult era spiritul epocii. Carol şi spaţiul germanic nu credeau în schimbări revoluţionare care se impun de sus în jos şi cum a făcut Cuza; el era un evoluţionist, el considera că schimbările se pot realiza după ce educi, după ce ai o masă critică pe care poţi construi. De aceea România modernă a avut un fundament care a rezistat foarte bine şi după Primul Război Mondial n-a putut fi zdruncinat. Iar Davila a avut aceeaşi convingere din perspectiva meseriei lui evoluţioniste, şi atunci s-a legat foarte bine dialogul şi convingerea s-a făcut foarte uşor”, spune istoricul Adrian Majuru.
După instalarea lui Carol la Bucureşti, colaborarea dintre cei doi a devenit una foarte strânsă. Vizitele prinţului german în spitale, cazărmi, şcoli, au scos la iveală lipsuri mari în materie de alimentaţie, igienă şi sănătate publică.
Adunările sclipitoare, copleşite de flori, muzică şi parfumuri scumpe contrastau cu sărăcia şi înapoierea ce dominau ţara. Prima informaţie socială pe care Carol a primit-o instalându-se la Bucureşti a fost că recolta proastă din 1865 dusese deja la foamete. Iar prima sa călătorie în Moldova a fost marcată de ştiri despre o nouă epidemie de holeră, boala mizeriei, cu 85% mortalitate. Totuşi nu lipsa de bunăvoinţă, nici incultura elitei duseseră la o astfel de situaţie, ci mai degrabă suta de ani de războaie austro-ruso-turce. Dar aristocraţia militară rusă, cu educaţie franţuzească şi maniere elegante, a adus cu ea, paradoxal, modernitatea occidentală.
Un elvețian coleric la porțile Orientului
În Ţările Române exista o reţea minimală de spitale ridicate exclusiv din donaţiile mai-marilor ţării şi ale negustorilor bogaţi. Spitalele din Moldova aveau exemplul spitalului Sf. Spiridon de la Iaşi, în Bucureşti existau aşezămintele brâncoveneşti şi Eforia Spitalelor Civile din care făceau partea Colţea, Pantelimon şi Filantropia. Existau şi reguli sanitare, cele mai multe sistematizate în 1832, sub conducerea guvernatorului militar rus, Pavel Kiseleff.
Această orientare către modernitate şi către instituţionalizare e deja prezentă. Barbu Ştirbei, Al. Ioan Cuza, Carol nu fac decât să continue aceste eforturi instituţionale. Davila e un exemplu de personaj cu totul remarcabil care a reuşit să reziste, iată, atâtor ocârmuiri, probabil şi graţie impezituozităţii sale. Pentru că nu a fost un om diplomat, a fost un personaj foarte coleric. Şi a fost însă ţinut în frâu de un al doilea personal de care este legată modernizarea medicinei Româneşti, nimeni altul decât cel care a fost şi prim-ministru la un moment dat, Nicolae Creţulescu.
N. Creţulescu iniţiază în 1842 Şcoala de Mica Chirurgie de la Colţea, pe baza căreia se va crea Facultatea de Medicină şi Farmacie a lui Carol Davila în 1857.
Născut în Italia, educat în Germania şi Franţa, Carol Davila a ajuns în România în 1853, la cererea domnitorului Barbu Ştirbei. Îşi formează o clientelă aleasă în rândul aristocraţiei de la Bucureşti şi lucrează la reaşezarea sistemului de sănătate. Organizează în primul rând serviciul sanitar militar, ceea ce i-a adus în postul de aghiotant al lui Alexandru Ioan Cuza. Eforturile sale şi legăturile de familie i-au adus prietenia lui Ion Brătianu, viitorul premier al Independenţei.
„El era căsătorit - Carol Davila - cu Anica Racoviţă, o Golească de origine şi despre dl Davila se ştia, era un medic extraordinar, că, de altfel, a şi organizat sistemul sanitar. Goleştii sunt foarte aproape, unde se termina moşia Goleştilor începea moşia Brătienilor. Zinca Golescu, care era figura centrală a familiei, era foarte bună prietenă cu Ion Brătianu. Fiii săi susţineau, de altfel, aceaşi cauză ca şi Ion Brătianu, prieteniile foarte strânse, vizitele foarte dese. Parcul din jurul casei, s-a lucrat la el şi de către Alexandru Golescu sau papa Golescu cum îi spuneau copiii lui Brătianu şi obişnuiau să stea cu zilele aici. Carol Davila era o figură pe care toată lumea o cunoştea, furiile lui Davila erau foarte binecunoscute, inclusiv în casa Brătienilor, pentru că se dusese zvonul, se ştia că în momentul în care Carol Davila se înfuria, se sparg toate lucrurile din jurul său”, explică Marilena Chistol, de la Centrul Cultural Florica.
Temperamentul vulcanic l-a ajutat pe Davila să accelereze schimbările, dar în unele cazuri temperamentul i-a jucat feste. Extrem de activ, inspectează, instituie reguli, dă exemplu tuturor finanţând un orfelinat şi un atelier pentru surdo-muţi.
La trei ani de la venirea lui Carol, în 1869, datorită prestigiului lui Davila, Facultatea de Medicină şi Farmacie din Bucureşti izbuteşte în sfârşit să obţină recunoaşterea diplomelor în Europa, prin acreditările date iniţial de Universitatea de Medicină de la Torino, apoi de cea de la Paris.
În zece ani însă, veteranul Davila reuşeşte să se certe cu majoritatea medicilor şi profesorilor astfel că facultatea era pe cale să se rupă în două.
„Davila a fost practic motorul scindării facultăţii, problema ar fi fost pentru noi penibilă, pentru că nu poţi să arăţi că ai o istorie instituţională când numai după câţiva ani facultatea de medicină se dezagregă, într-un oraş puţin cunoscut pe plan european, când Parisul avea o facultate, Londra avea o facultate, deci nu trebuie adăugat nimic în plus. Creţulescu este cel care, în umbră, reuşeşte să ţină frâul, îl cam dislocă pe Davila, fără să îl scoată din sistem, şi reuşeşte să asigure până la urmă, într-un moment de criză a unei facultăţi care la a doua generaţie reuşeşte să aibă personalităţi de talia lui Victor Babeş, Gh. Marinescu sau Ioan Cantacuzino”, spune dr. Octavian Buda.
Marea încercare a sistemului sanitar organizat de Davila a fost Războiul de Independenţă. Mii de răniţi au fost transportaţi din spitalele de campanie aflate în teatrele de operaţiuni de la sudul Dunării în ţară. Salvarea a peste 10.000 de vieţi nu ar fi fost posibilă fără ambulanţele militare şi trenurile sanitare organizate din timp.
Carol îi scrie reginei Elisabeta: „Davila este pretutindeni unde am nevoie de el”.
Spitalele din Bucureşti s-au dovedit neîncăpătoare, astfel că Regina Elisabeta a instalat în curtea Palatului Cotroceni o tabără Crucii Roşii şi gesturi similare au făcut familia Cantacuzino la Ploieşti şi Roznovenii la Iaşi.
Carol Davila s-a stins în 1884, la numai 56 de ani. Facultatea de Medicină şi Farmacie din Bucureşti îi poartă numele, iar Muzeul Militar adăposteşte o statuie a doctorului, operă a lui Constantin Brâncuşi.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
