Dezastrul României Mari. Pierderile teritoriale și abdicarea lui Carol al II-lea
În urmă cu 80 de ani, în toamna lui 1937, România se afla în pragul dictaturii. De la urcarea pe tron, în 1930, regele Carol al II -lea a încălcat sistematic regulile pluralismului politic şi ale democraţiei. Lipsit de clarviziunea înaintaşilor săi, Carol I şi Ferdinand, Carol al II-lea s-a lăsat copleşit de valul de autoritarism care domina Europa: Hitler în Germania, Mussolini în Italia, Franco în Spania răvăşită de războiul civil, Horthy în Ungaria. Pe măsură ce Franţa şi Anglia democratice cedau teren, diplomatic şi economic, în faţa ascensiunii Germaniei naziste, democraţia românească se clătina din temelii. Asasinatul a devenit armă în lupta politică.
În septembrie 1940, Romania a fost declarată stat naţional legionar. Abdicarea regelui Carol al II -lea şi instaurarea dictaturii lui Ion Antonescu au fost rezultatele unei catastrofe naţionale. Pe 28 iunie 1940, România a cedat Basarabia şi Bucovina de Nord Uniunii Sovietice; pe 30 august, în baza Dictatului de la Viena, Transilvania de Nord a fost alipită Ungariei. Învinuit pentru piederile teritoriale, la 6 septembrie 1940, Carol al II-lea renunţă la tron şi trece puterea generalului Ion Antonescu. Într-o primă fază, partenerii de guvernare ai mareşalului, denumit „Conducătorul statului”, sunt membrii organizaţiei fasciste Mişcarea Legionară. Braţul ei politic se numea Garda de Fier.
Basarabia și Bucovina, cedate fără luptă
La sfârşitul lui iunie 1940, Armata Română a acceptat decizia regelui Carol al II-lea de a se retrage din Basarabia fără luptă. O rezistenţă limitată pe Nistru, pentru respectarea celor patru zile de evacuare, ar fi salvat de la execuţie şi deportări mii de oameni.
„În acel moment critic, dramatic, din perioada 26-28 iunie, comportamentul regelui a fost unul laş, asta o putem deduce şi pe baza lecturii memoriilor sale. Încerca să se ascundă în spatele acelui Consiliu de Coroană care avea un rol consultativ. El trebuia să îşi asume toată responsabilitatea, să ia o decizie aşa, ca un suveran autentic adevărat”, este de părere istoricul Ion Varta, de la Arhivele Naționale Chișinău.
O minimă rezistenţă armată contra adevăratului inamic ar fi putut limita şi victimele provocate de căutarea disperată a ţapilor ispăşitori. În timpul retragerii haotice din Basarabia, de-a lungul Prutului s-au ciocnit două mase uriaşe de oameni înspăimântaţi: zecii de mii de basarabeni fugeau din calea bolşevicilor, iar alte zeci de mii - ruşi, ucrainieni, evrei - se întorceau acasă sau fugeau din calea naziştilor. Pe calea ferată li s-a dat prioritate refugiaţilor din Basarabia.
Iulie 1940 | Evrei masacraţi la Galaţi şi Dorohoi
„La Galaţi, câteva mii de evrei basarabeni, ruşi, ucrainieni au fost închişi într-un fel de lagăr. Oamenilor închişi nu li s-a dat apă, mâncare, au început să protesteze. Guvernul a pretins că au încercat să se revolte. Au fost masacraţi 400 de oameni, majoritatea evrei. S-a creat un tip de pshihoză antisemită încurajată de propaganda militară că evreii au susţinut pe sovietici odată cu intrarea în Basarabia. Lucrurile sunt mult mai complicate”, spune Adrian Cioflâncă, de la Centrul pentru Istoria Evreilor.
Doliul naţional pentru pierderea Basarabiei şi Bucovinei a agravat resentimentele faţă de Carol al II -lea care în urmă cu doi ani anulase Constituţia democratică a lui Carol I şi Ferdinand şi instaurase dictatura regală.
Vestea deciziei de la Viena din 30 august 1940 a căzut ca un trăznet. Ministrul de externe, Mihail Manoilescu, cel care a văzut prima dată harta convenită de Ciano şi Ribbentrop, a leşinat. Noua hartă a României era tentativa lui Hitler de a-şi asigura loialitatea Bucureştiului şi Budapestei deopotrivă: Ungaria horthystă - ca să obţină tot Ardealul, România - ca să recapete ce pierduse. La Stalingrad, alături de germani, au luptat şi români, şi unguri.
Desenul adânc spre Braşov al noii frontiere arată că, în cazul unei defecţiuni a Bucureştiului, Germania îşi asigura accesul la câmpurile petrolifere de pe Valea Prahovei. Nu a fost clar de la început dacă arbitrajul italiano-german de la Viena va fi acceptat de Armata Română. Mai mulţi înalţi ofiţeri din Transilvania dădeau semne că nu vor respecta evacuarea stabilită pentru 5 septembrie. Carol al II-lea, care se conforma dictatului, nu mai avea autoritate. Legionarii defilau înarmaţi pe străzile Bucureştiului. La 1 septembrie, ţărănistul ardelean Iuliu Maniu şi ministrul apărării Ion Antonescu ajung la concluzia că singura ieşire din criza politică este abdicarea regelui.
Abdicarea lui Carol al II-lea. Ion Antonescu vine la putere
Germania nazistă voia ca în România să fie ordine. Voia petrol şi alimente. Îi sprijinise mulţi ani pe fasciştii din Garda de Fier contra lui Carol al II -lea, care a amânat cât a fost posibil dominaţia germană. Dar politic, pierderea Transilvaniei avea un potenţial exploziv de necontrolat.
Românii îşi iubeau ţara, iar legionarii - care brevetaseră asasinatul în materie de politici publice - declarau că o iubesc cel mai mult. Din Palatul Regal se auzeau împuşcăturile legionarilor gata să îl ia cu asalt.
În pragul haosului, Berlinul a mizat pe generalul Ion Antonescu. Militar experimentat, incoruptibil şi respectat de Armată, era singurul om cu autoritate intactă. În noaptea de 5 spre 6 septembrie, Ion Antonescu i-a cerut lui Carol al II-lea să abdice. Acesta a renunţat la tron în favoarea fiului său, Mihai, şi a părăsit România.
În prima sa zi de domnie, 6 septembrie 1940, regele Mihai, în vârstă de 19 ani, a semnat un decret prin care îl numea pe Ion Antonescu „Conducătorul Statului”.
Acesta a format un guvern în care vicepremier era liderul Gărzii de Fier, Horia Sima, cu miniştri legionari la Interne, Externe, Educaţie şi Propagandă.
Pe 15 septembrie, România a fost declarată stat naţional legionar. Prin decrete, în puţine săptămâni, regulile după care se conducea societatea românească au fost complet schimbate. Ion Antonescu dispreţuia libertatea individuală, credea că aceasta intră în contradicţie cu interesele statului şi detesta practicile democraţiei parlamentare. Statul român a devenit totalitar.
În plus, politicile antisemite erau definitorii. Exista, însă, o diferenţă de tactică între Ion Antonescu şi legionari.
„Obiectivele antisemite sunt aceleaşi pentru ambele părţi. E o diferenţă de ritm. Antonescu era într-o mai mare măsură gradualist, spunea că evreii trebuie scoşi treptat din economie şi din celelalte structuri pentru că asltfel se produce haos. El avea deja o înţelegere cu Germania pentru susţinerea efortului de război şi avea nevoie de o economie funcţională. În schimb, legionarii preferau un model revoluţionar, radical, parţial, prin legi, parţial prin violenţă organizată, sistematică de descurajare a evreilor şi de lichidare fizică, începând chiar din primele săptămâni de guvernare legionară”, explică istoricul Adrian Cioflâncă.
Pe 10 octombrie 1940, primele trupele germane intră în România. Scopul declarat era să protejeze câmpurile petrolifere româneşti. Polonia nu mai exista, Franţa căzuse, începuse atacul contra Marii Britanii. Hitler voia să ajute trupele lui Mussolini care atacau Grecia şi pregătea atacul contra URSS. România era o placă turnantă. Conflictul izbucnit rapid între Ion Antonescu şi legionarii lui Horia Sima risca arunce întreaga economie în haos. Extremiştii conduceau în aşa-numitul „spirit legionar”. În afară de defilări cu iz religios, scoaterea evreilor din economie şi jefuirea lor, legionarii erau complet ineficienţi.
Asasinarea lui Nicolae Iorga și Virgil Madgearu. Rebeliunea legionară
Muncitorii, ţăranii, atraşi iniţial în mişcare, erau dezamăgiţi, Armata nu îi agrease nici o clipă pe extremişti. La nici o lună de la instituirea statului naţional legionar, Horia Sima îi reproşa lui Antonescu că permite existenţa de facto a PNL şi PNŢ.
În noiembrie 1940, legionarii îi ucid pe istoricul Nicolae Iorga şi pe economistul Virgil Madgearu.
În noiembrie şi decembrie, Ion Antonescu se vede de mai multe ori cu Hitler. Îi cere revenirea asupra Dictatului de la Viena. Îi promite, în schimb, susţinerea efortului de război german, economic şi militar. Soarta legionarilor era pecetluită.
La 14 ianuarie 1941, la Berghof, Ion Antonescu îi explică lui Hitler că legionarii creează dezordine. Hitler a replicat povestind cum el însuşi a fost nevoit să elimine anumite elemente din propriile rânduri.
Mareșalul se întoarce la Bucureşti hotărât să elimine Garda de Fier din conducerea ţării. Horia Sima şi legionarii se pregăteau la rândul lor de un conflict armat. La 18 ianuarie, Antonescu ordonă demiterea tuturor comisarilor de românizare din economie, a ministrului de Interne şi a unor oficiali legionari din Siguranţă. În replică, legionarii ocupă câteva sedii de poliţie şi clădiri administrative din Bucureşti şi unele oraşe de provincie. Centrul de comandă legionar se afla într-o clădire de pe strada Roma din Bucureşti, astăzi Administraţia Financiară a sectorului 1. După ce Antonescu le-a lăsat câteva zile legionarilor să se discrediteze, pe 22 ianuarie, Armata Română intervine în forţă. Pe 27 ianuarie, Ion Antonescu instalează propriul guvern, format mai ales din militari.
Începe regimul lui Ion Antonescu
Pe tot parcursul conflictului, cei 170.000 de soldaţi germani aflaţi în România nu au intervenit. Singurul ajutor dat legionarilor a fost că liderii Mişcării au ajuns nevătămaţi în Germania. În cursul celor câteva zile de rebeliune legionară, cartierul evreiesc din Bucureşti a fost devastat, sediile de poliţie ocupate de legionari s-au transformat în locuri de tortură şi de execuţie.
Dictatura lui Ion Antonescu a restabilit ordinea, dar a rămas antisemită. Cel mai cunoscut episod rămâne pogromul de la Iași.
La nici o săptămână de la reintrarea Armatei Române în Basarabia, trupe mixte de militari români şi germani au intrat în casele evreilor de la Iaşi. Ordinului lui Ion Antonescu era să fie evacuată întreaga populaţie evreiască din oraş care număra circa 45 de mii de oameni.
„Responsabilitatea principală aparţine guvernului Antonescu, lui Antonescu însuşi, care ordonă în noaptea de 28 spre 29 iunie 1941, evacuarea întregii populaţii evreieşti din Iaşi pe fondul unei psihoze că evreii pregătesc o revoltă. Era imposibil să evacuezi 45 de mii de oameni. Ordinul spunea să fie executaţi sumar toţi cei care trag şi toţi cei care sunt suspecţi. Astfel au căpătat un fel de autorizaţie în alb să facă ordine după ochi. Rezultatul a fost declanșarea unei violenţe excepţionale”, explică istoricul Adrian Cioflâncă.
În dimineaţa de 29 iunie 1941, pe străzile Iaşului au apărut cadavre. Multe familii de evrei arestate au fost duse în curtea Chesturii, comandamentul poliţiei. Spre după-amiază, femeilor şi copiilor li s-a permis să plece. Bărbaţii au fost transportaţi spre locurile de deportare. Dar cei mai mulţi nu au mai ajuns acolo.
„Au fost încărcaţi în trenuri ale morţii, cele două trenuri ale morţii, unde au murit pe capete pentru că trenurile au fost sigilate, totul se întâmpla pe o căldură ucigaţă. Astfel că avem de-a lungul traseului gropi comune ale celor două trenuri: la Podul Iloaei, la Tîrgu Frumos, la Roman, la Săbăoani, la Mirceşti, la Călăraşi, câteva gropi comune nu au fost identificate”, spune Adrian Cioflâncă.
Numărul victimelor din pogromul de la Iaşi variază, în funcţie de sursă, între 3000 şi 14.000 de oameni. Ulterior, sub administraţie românească, în Transnistria au fost organizate locuri de deportare. Au murit acolo peste 100 de mii de evrei. Dincolo de numere, participarea României la „soluţia finală” a zdrobit oameni. În plus, a distrus o ţesătură socială creată în secole de toleranţă politică, ortodoxie adevărată şi eforturi de modernizare.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
