GENERAȚIA REVOLUȚIEI. Opoziția, lichidată prin teroare. De la lagărele anilor 50 la supravegherea anilor 80

Data publicării:
CNSAS DOSARE-MFAX-2

Un raport înaintat Congresului american în decembrie 1989 spunea că în închisorile din România se aflau sute de deţinuţi politici. În anii 50 fuseseră mult mai mulţi. Cu sprijinul ocupaţiei sovietice, comuniştii se impuseseră prin eliminarea fizică a tuturor celor care ar fi putut face opoziţie deschisă, de la liderii partidelor istorice, la luptătorii din munţi şi la capii ţăranilor care refuzau colectivizarea. În deceniile următoare, Securitatea - braţul armat al Partidului Comunist - şi-a extins supravegherea. România întreagă devenise o închisoare.

„Toate gesturile prealabile constituirii unei opoziţii deschise, explicite, sunt torpilate din faşă. Începând de la cei care spun bancuri, care astfel exprimă un punct de vedere neconform aşteptărilor ideologiei oficiale, continuând cu cei care se plâng în condicile de reclamaţii din magazine, oamenii care scriu scrisori familiei, prietenilor care povestesc că o duc greu, că încep să nu se mai găsească alimente, ei, toţi aceştia devin urmăriţi”, explică Germina Nagâț, șeful investigațiilor CNSAS.

Cu toate acestea, izbucnesc proteste. Mai întâi, minerii din Valea Jiului în 1977, apoi muncitorii de la Braşov în 1987. „Erau muncitori care nu mai puteau să trăiască în condiţiile acelea.Toţi au fost dispersaţi. Deci după ce i-au anchetat, bătut, i-au arestat, i-au arestat şi i-au condamnat, au executat pedepse în alte părţi decât Braşovul, pedepse la locul de muncă, tocmai în ideea de a-i împrăştia, de a nu-i lăsa să coaguleze. Era periculos”, subliniază Germina Nagâț.

Într-o astfel de atmosferă, gesturile de curaj erau izolate aşa că ştirile despre ele la Europa Liberă sau Vocea Americii deveneau vitale. „Ştirile respective ajungeau imediat în presa occidentală, la Congresul American, la Amnesty International, la ligile pentru apărarea drepturilor omului, Comitetul Helsinki, protestele ajungeau în toată lumea. Şi prin această notoritate, cunoscuţi în Occident, în mass-media occidentale, respectivii căpătau protecţie. Securitatea nu mai îndrăznea să intervină împotriva lor cu metode foarte dure sau chiar radicale”, spune Liviu Tofan, fostul șef al știrilor Europa Liberă în anii 80.

Radu Filipescu a fost arestat în 1983 pentru propagandă împotriva orânduirii socialiste. A ieşit din închisoare în 1986. Tatăl său, medic, îşi anunţase prietenii din străinătate şi de aici ştirea a ajuns la radio Europa Liberă. „De obicei, familiile erau intimidate, ameninţate. Eu am avut noroc de o familie foarte activă, şi care m-a susţinut, familie şi prieteni. A luat legătura cu ei o doamnă de la Amnesty International, ei dădeau informaţii despre mine, despre regimul de detenţie, despre cum arătam, pentru că se vedea pe tine că regimul de detenţie nu era uşor de suportat”, povestește Radu Filipescu.

Relatând despre disidenţi, posturile de radio occidentale transmiteau de fapt un mesaj esenţial pe care Securitatea ar fi vrut să îl oprească: în România există opozanţi!

Dar cum ajungeau aceste informaţii în Occident? „În primul rând, prin ziarişti occidentali, atâta timp cât ei puteau ajunge în România. Apoi eram informaţi prin ambasadele occidentale de la Bucureşti. Un caz cu totul special este cel al ambasadorului olandez Kum Storck. Interviul lui Mircea Dinescu publicat în Liberation în martie 1989 a fost scos din ţară prin valiza diplomatică. Ziaristul francez nu a îndrăznit să ia cu el materialul, pentru că risca să i se confişte”, subliniază Liviu Tofan.

„Eroii fără glorie”

Nevoia de informaţie independentă în ţară era uriaşă. În anii 80, ca să nu se afle despre reformele lui Mihail Gorbaciov, Securitatea ajunsese să cenzureze chiar şi ziarul Pravda. Exasperaţi, un grup de jurnalişti de la România Liberă, în frunte cu Petre Mihai Băcanu înfiinţează societatea „R", de la „România" cu gândul de a scoate un ziar. Dar cineva i-a denunţat Securităţii:

„Securitatea aresta numai după miezul nopţii. M-am trezit cu ei bătând în uşă, le-am dat drumul. Erau într-un apartament de două camere din Pajura 15 securişti. Au răscolit toată casa, au luat tot ce au crezut ei. Şi a început ancheta. Au arestat pe Creangă, Uncu, pe dna Elena Gheorghe, care ne pusese la dispoziţie casa. A fost o anchetă dură. Ne-au bătut, aveau bătăuşii lor”, povestește Petre Mihai Băcanu, disident, jurnalist „România Liberă”. În ciuda ameninţărilor, disidenţii recidivează.

După executarea primei condamnări, Radu Filipescu cere organizarea unui referendum prin care românii să fie întrebaţi dacă sunt mulţumiţi de guvernarea lui Nicolae Ceauşescu. 

Până şi şase foşti şefi comunişti din anii 50 semnează o scrisoare de protest adresată lui Nicolae Ceauşescu, urmaşul lor în fruntea dictaturii.

Dar mulţi români înfruntau singuri şi neştiuţi Securitatea. „Sunt foarte mulţi. Eroi fără glorie în dosarele astea Oameni de care nu ştie nimeni nimic. Care au fost foarte curajoşi, cu şira spinării, cu voci puternice, i-a costat liberatatea pe mulţi, viaţa, în sensul că le-a fost distrusă viaţa, chiar dacă nu au dispărut neapărat fizic, au fost urmăriţi, terorizaţi, şicanaţi, ei şi familiile lor”, explică Germina Nagâț.

Când veştile despre prăbuşirea comunismului în Estul Europei se înmulţesc, deţinuţii sunt scoşi din hrubele subterane de la Jilava. Când Revoluţia de la Timişoara ajunge la Bucureşti se deschid şi porţile penitenciarului Rahova:

„A venit comandantul închisorii. Mi-a vorbit cu dvs., a dat mâna cu mine şi mi-a spus: Domnule Băcanu, sunteţi liber, cred că de aici înainte o să puteţi scrie ce vreți. Am ieşit în stradă. Primul lucru pe care l-am văzut a fost "Jos Ceauşescu" şi atunci mi-am dat seama”, povestește Petre Mihai Băcanu.

Tu ce ai făcut la Revoluție?

Îți aduci aminte unde erai în decembrie '89? Unde iți erau părinții și prietenii, ce făceai, la ce te-ai gândit urmărind evenimentele de atunci sau participând la ele? Ajută-ne să recreăm povestea acelor zile, povestea unei generații.

Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News

Partenerii noștri