Singurul sat cu clădiri și drumuri de marmură din țară este locuit de o singură familie

Data actualizării: Data publicării:
sat de marmura alunu

Satul care a dat marmură pentru Casa Poporului şi palatele imperiului austro-ungar mai e locuit doar de o familie de ciobani veniți și ei cine știe de pe unde. Din vreo 60 de gospodării cu temelii şi pereţi din roca ce răsfaţă regii, mai este viaţă doar într-una. Locul este legat de lumea largă printr-un drum... tot din marmură. Este unic în ţară, dar neîngrijit şi mai mereu gol. Biserica satului este tot din marmură, tot unicat. Stă zăvorâtă însă şi se poate vizita... din joi în paşte. O poveste nedreaptă, dar reală, din Ţinutul Pădurenilor, care sălăşluieşte la următoarea adresă: satul Alun, comuna Bunila, judeţul Hunedoara.

Aici aveţi un exemplu unicat, cred că în Europa. Dacă vă uitaţi foarte bine aici, veţi vedea o cruce în zid.- Au hotărât ca mormântul să fie prins în casă. Imaginaţi-vă că ei stau împreună cu urmaşii lor în casă. Iar crucea este, cu florile în faţă, la loc de cinste. Este unicat. - O doamnă este... Şi atunci s-a făcut casa, fundaţia, pe mormânt. (- Şi, practic, aici unde sunt aceste flori este mormântul ei?) - Nu, nu, nu! Încolo. Tot timpul crucea se punea la cap”, spune Sergiu Ţenţ, ghid turistic amator.

Se întâmplă în Ţinutul Pădurenilor. Sus... Sus de tot, la vreo 800 de metri, în munţii Poiana Ruscă. Satul Alun, din comuna Bunila. Aceasta-i adresa. De la Hunedoara, până la casa cu mormânt în temelie, sunt 29 de kilometri. Faci la stânga, din drumul naţional, intri pe-o şosea civilizată şi... mergi. Mergi şi urci printre pădure.

Privită de pe loc, pădurea asta ceţoasă care duce spre cele 27 de sate cocoţate pe crestele munţilor... tulbură. Pare surată cu celebra Baciu, din Cluj, vestită pentru fenomene paranormale. Şi cu alte ciudate de cine ştie unde...

Odată cu urcuşul, codrii dezvelesc drumul şi-l lasă-n voia frumuseţii. Cum treci de Ghelari şi Ruda, spre Poieniţa Voinii, asfaltul piere şi-ncepe o cale... de piatră. Dar nu-i piatră seacă. E marmură pură. Zece kilometri liniari de... marmură pură.

E cel mai scump drum rural din ţară. L-au făcut pădurenii din satul Alun, prin 1963 - 1964, ca să care marmura din cariera locală în fabrica de prelucrare de la Simeria. N-a fost aroganţă. Nici extravaganţă. Au folosit marmură pentru că... nu şi-au permis asfalt. Nici cărămidă şi nici piatră de râu n-au avut. Aşa că tot cu marmură şi-au ridicat casele şi grajdurile pentru animale. Vreo 60 de gospodării are satul Alun. Unele sunt construite integral din marmură. Altele până la jumătate. Toate au însă temeliile din piatra asta aristocrată. Sunt scumpe. Bijuterii arhitecturale, în felul lor.

Nu mai au însă... viaţă. Uliţele sunt pustii, porţile închise. Dacă te duc paşii pe aici... o cană cu apă nu găseşti în tot satul. Cu noroc, schimbi o vorbă, două cu ciobanii. Sunt trei. Toţi... venetici.

Petre ciobăneşte de şase ani. Are un picior beteag şi... 300 de oi în grijă. Ani... zice că 52. Dar dacă spune adevărul sau ba... el ştie.

Zi-i matale: cum de nu mai e nimeni prin satul ăsta, pe aici? - Nu... - Cum aşa de nu mai e nimeni? - Nu mai e... Vin când vin... Pleacă... - Dar unde s-au dus toţi? - Poftim? - Unde s-au dus toţi, nea Petre? - Unde... La oraş, pe dincolo. - Au plecat! - Matale singur, singur? - Aaa... Am şeful sus! - Unde e şeful? - Sus acolo, la stână”, spune Petre Nistrean, cioban.

Şeful lui Petre... e Ovidiu. Laolaltă cu soţia, Carmen sunt singurii locatari permanenţi din Alun. Cresc oi. Au vreo mie. Cât e ziua de lungă trebăluie, cu ciobanii, prin stână, coboară cu maşina acasă, după apă, mulg oile, fac brânza, o scot la piaţă... S-au învăţat cu pustiul. Dar nu le place.

Nu se mai întoarce nimeni la munca de jos, la pământ. Nu-i plătită. Nu-i plătită şi nu mai munceşte nimeni. - Aici fără maşină 4 x 4 n-ai ce face. Şi dacă nu te aprovizionezi de toamna ca lumea, iarna e foarte greu. Că poţi să rişti să rămâi o săptămână, două de n-ai de unde să iei pâine. - Dar aici nu aveţi magazin? - Nu mai este nimic, dom-ne! - Casele văd că nu le vând, înapoi nu se mai întorc. - Dacă ar fi asfalt şi încoace spre Alun şi spre Bunila. - Şi drumurile sunt marea piedică, sigur că da”, spune Ovidiu Rădos, cioban.

„Cum aţi rămas singuri aici, în tot satul? - Păi am rămas pentru că avem animale. Dacă n-aveam animale nici noi n-am. - De ce consideraţi că au plecat? - Pentru că pe timp de iarnă e greu aici. - Tineretul aici ce să facă? Că de lucru nu este. Şi au mers la oraş. Că acolo au de lucru. - Nu aveţi şcoală, nu aveţi dispensar, nu aveţi magazin... - Nu e şcoală, nu-i dispensar, nu-i farmacie, nu e nimic”, spune Carmen Rădos, localnic.

Acum vreo trei decenii, peste 250 de suflete trăiau în satul Alun. Aveau magazin, cârciumă, medic. Şcoala le era mândria. Acum curtea-i năpădită de urzici şi prin acoperiş plouă.

Veneau la şcoala Alun elevi din Hunedoara şi comunele învecinate. Clădirea avea internat şi cantină. S-a învăţat bine, s-a învăţat mult.

„În acest sat, dacă la o casă nu este un inginer sau un doctor sau un profesor sau un avocat, la ailaltă sunt doi. Au fost generaţii foarte bune. - În vremurile bune, toţi copiii de pe sate veneau aici. Era un autobuz care făcea legătura cu Hunedoara de două-trei ori pe săptămână. Când era forţă economică şi era interes”, spune Sergiu Ţenţ, ghid turistic amator.

Satul Alun a fost, odinioară, capitala Ţinutului Pădurenilor. Marmura, relativ similară celei de Carrara, le dădea de muncă tuturor, le asigura servicii şi salarii decente. Din cariera Alun provine, de altfel, cea mai delicată marmură din Casa Poporului. Una specială.

Pornim de la zona de ocru, avem o zonă de alb, avem firişoare de negru, avem o gamă de rozuri şi din nou ocru. O găsim recunoscută în toate palatele nobiliare, imperiale, din Viena, Budapesta. Un bloc din ăsta din piatră era o comandă specială pentru Casa Poporului. În sensul în care artiştii, arhitecţii de acolo voiau să facă ceva şemineu, ceva stucatură, ceva baluştri pentru scări. Comanda specială pleca de aici, de la Alun, şi era prelucrată la Simeria. Datorită acestei culori. Pe lângă aceste culori ea mai are o proprietate: granulaţia foarte mică. Ceea ce permite intervenţia artistului, a sculptorului, la nivel de filigran. În plus, marmura din Alun, permite luminii să intre cam un centimetru, un centimetru şi jumătate în ea”, spune Sergiu Ţenţ, ghid turistic amator.

Adriean Videanu, fostul primar al Bucureştiului, a făcut afaceri cu marmură de Alun. Sătenii au mers însă cu jalba-n tribunale şi-au revendicat parte din munte şi carieră. Unii au obţinut ce-au vrut, alţii... ba. Prin 2003 însă, puzderia de procese a oprit extracţia marmurei. N-a mai fost de lucru, n-au mai fost servicii. Satul s-a golit. Pădurenii s-au mutat în alte zări. Biserica locală, construită tot din marmură, şi-a tras obloanele. Prin anii 30, comunitatea a contribuit la ridicarea ei. Este unică în ţară. Astăzi... capodopera e zăvorâtă. Două măicuţe s-au aciuat în ea. Ele o întreţin, ele au cheia. Nu permit fotografiatul şi filmatul. Vizitatul... când şi când.

Filmatul, fotografiatul... interzis. (De ce?) - Aici ar trebui să ia atitudine Episcopia Deva. Dar... o să le facem şi noi o adresă oficială în legătură cu chestiunea asta, ca pe viitor să nu se mai întâmple asemenea lucruri”, afirmă Dorel Rădoane, viceprimar comunei Bunila, jud. Hunedoara.

Schitul Alun atrage turişti prin unicitate. Dar răceala zăvorului relativ permanent şi-a panoului care interzice fotografiatul... frânează dezvoltarea turistică a locului.

„(Turişti ajung aici, Ovidiu?) - Mai vin oamenii... Vin să viziteze biserica. Dar dacă-i închisă. - Au venit din Bucureşti, din Constanţa, din Arad, din Timişoara. Degeaba a fost pusă pe Facebook sau pe nu ştiu ce au pus-o, că-i unicat din marmură”, spune Ovidiu Rădos, cioban.

Despre revitalizarea satului de marmură, despre situaţia delicată în care li se găseşte biserica, despre lipsa transportului public, a şcolii şi-a dispensarului... autorităţile comunei Bunila vorbesc puţin. N-au putere să atragă investitori. Dacă-n ţară sunt sute de comune care au atras fonduri europene de zeci de milioane de euro, aleşii din Bunila n-au adus niciun cent în comuna cu 380 de suflete. S-au obişnuit cu puţin. Şi cu ce-i milostiveşte consiliul judeţean. Fac totuşi parte dintr-un Grup de Acţiune Locală. Şi se pregătesc de-un succes... cum n-au mai trăit.

Avem un proiect pe GAL, aprobat, pentru un buldoexcavator şi suntem în faza de achiziţie”, spune Dorel Rădoane, viceprimar comunei Bunila, jud. Hunedoara.

Chiar dacă a împlinit deja trei secole, povestea pădurenilor din Alun... n-are trecere printre mai marii turismului. Nu se regăseşte în clipurile de promovare şi nici în circuitele tur-operatorilor autohtoni. Astăzi, în comuna care a dat marmură Imperiului Austro - Ungar, Casei Poporului şi multor aristocraţi interbelici şi antebelici... acesta-i preţul fericirii: un... buldoexcavator.

Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News

Partenerii noștri