DIGICULT. Accesul la educaţie şi cultură în ţările din Lumea a treia

Data publicării:
GettyImages-79531169

Pentru zeci de milioane de oameni din Lumea a treia, ziua internaţională a fericirii nu există. În ţările care se află în topul sărăciei mondiale, milioane de copii suferă din cauza bolilor provocate de lipsa apei potabile şi de subnutriţie.

Sărăcia a atras după ea o altă problemă gravă: lipsa sistemului educaţional, a accesului la civilizaţie, şi, în cele din urmă, la o brumă de cultură.

Există ţări în lume unde a cumpăra o carte înseamnă a renunţa la 5 litri de apă. Şi asta în condiţiile în care în state precum Burundi, Ciad sau Republica Democrată Congo, oamenii trăiesc cu mai puţin de un dolar pe zi.

Sandie Blanchet, reprezentant UNICEF, România: „Noi suntem obişnuiţi să avem la dispoziţie biblioteci. Ei bine, acolo, o carte este un lucru rar, un obiect de valoare.”

Ea este Lantonirina. Are 12 ani şi trăieşte în satul Mampikony, din Madagascar. Nu a auzit de păpuşile Barbie şi nici nu ştie povestea Cenuşăresei. Îşi doreşte, în schimb, să înveţe să scrie şi să citească. Îşi drămuieşte minutele fiecărei zile între ajutorul acordat familiei şi dorinţa mare de a merge la şcoală, atunci când mai are un pic de timp. Asemeni ei sunt zeci de milioane de copii. Pentru cei mai mulţi dintre aceştia, drumul spre şcoală înseamnă curaj şi sacrificii.

Sandie Blanchet, reprezentant UNICEF, România: „Adesea, drumul spre şcoală presupune să parcurgi kilometri întregi, pe jos, pe o vreme caniculară, pe drumuri care numai drumuri nu sunt; uneori, sunt nişte cărări strâmte. Este drumul pe care am mers şi eu când am vizitat o şcoală acolo.

Alteori, copiii fac drumul spre şcoală cu burta goală, pentru că nu au ce mânca.”

Corupţia, mama analfabetismului

Sunt copii născuţi în ţări extrem de sărace, corupte, conduse de guverne iresponsabile, pentru care educaţia, o carte sau o bibliotecă sunt ultima prioritate.

Chantal Moreno, directoare a Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei, Bucureşti: „De multe ori nici nu realizăm astfel de lucruri. Suntem obişnuiţi să apăsăm pe un buton şi să avem lumină; să rotim un robinet şi să avem apă. În aceste ţări (din Lumea a treia - n.red.), lucrurile stau cu totul altfel.”

Dintre cele 26 de state incluse în topul celor mai sărace ţări din lume, 23 se află în Africa.

Statisticile realizate de Fondul Monetar Internaţional arată că venitul pe cap de locuitor în ţări precum Burundi, Republica Democrată Congo sau Liberia este, în medie, de 500-600 de dolari. Anual.

Spre comparaţie, în anul 2014, media din Uniunea Europeană a PIB-ului pe cap de locuitor era de aproximativ 27.000 de euro, iar în România, de 7.500 de euro.

Ioan Pânzaru, director al Centrului Regional Francofon, Villa Noel: „Ceea ce se întâmplă de fapt în mari părţi din Africa este că ele sunt sfâşiate de competiţia pentru resurse, în special minerale, şi sunt ţări întregi devastate, duse la mizerie de faptul că este mai rentabil să cumperi de la nişte şefi războinici care ocupă o regiune decât de la un guvern căruia trebuie să-i plăteşti nişte redevenţe, măcar de ochii lumii.”

În majoritatea ţărilor din Africa, economia slabă, corupţia, lipsa infrastructurii, condiţiile de viaţă insalubre şi foametea au avut drept consecinţă și analfabetismul.

Sandie Blanchet, reprezentant UNICEF, România: „Într-o familie în care nimeni n-a mers vreodată la şcoală, gestul de a-ţi trimite copilul la şcoală este o chestiune de curaj.”

Populaţia Africii este de aproximativ 1,11 miliarde de persoane. Conform statisticilor emise de UNESCO, în ceea ce priveşte rata analfabetismului în ţările din Africa, 38% dintre adulţi, adică aproximativ 153 de milioane de oameni, nu ştiu să scrie, nici să citească. Dintre aceştia, două treimi sunt femei.

Cu o rată a analfabetismului crescută în rândul adulţilor, accesul celor mici la educaţie în familie este practic imposibil. Cu atât mai mult cu cât mamele, cele care, în general, se ocupă de educaţia micuţilor, nu au mers niciodată la şcoală.

Chantal Moreno, directoare a Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei: „Este foarte greu să te dezvolţi într-un mediu în care nici părinţii, nici vecinii nu ştiu să scrie sau să citească; nici măcar prietenii de joacă care, chiar dacă merg la şcoală, consideră că nu este cel mai important lucru în viaţă.”

Burundi, ţara tradiţiilor nescrise

Africa, zona Marilor Lacuri. Străjuit de Tanzania şi Rwanda, în estul Lacului Tanganyka, se află un stat mic, unul dintre cele mai sărace din lume: Burundi. Aici, noţiuni precum carte, şcoală, bibliotecă sunt aproape inexistente. Educaţia este pe ultimul plan, în condiţiile în care ţara este paralizată de corupţie, dar şi de guvernarea dictatorială a preşedintelui Pierre Nkurunziza.

Există, însă, şi oameni care, susţinuţi de organizaţiile internaţionale, au pus în mişcare programe de combatere a analfabetismului.

Digicult a luat legătura cu Jean Bosco Nzigamiye, din capitala Burundiului, Bujumbura. El coordonează acţiunile de alfabetizare a populaţiei din zonele rurale. Lucrează în sectorul asistenţei sociale şi beneficiază de sprijinul Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei. Împreună au pus la punct programul CLAC, prin care copiii din satele burundeze au acces la un lucru extrem de rar pentru ei: cărți.

Jean Bosco Nzigamiye: „Cea mai mare problemă în privinţa accesului la educaţie, în Burundi, este, în primul rând, mentalitatea burundezilor; este o mentalitate potrivit căreia doar tradiţiile orale contează.”

Ioan pânzaru, director al Centrului Regional Francofon, Villa Noel: „Multe dintre ţările africane au un indice de fericire cum se spune acceptabil, în sensul că ei nu sunt extrem de nefericiţi să trăiască în culturile lor tradiţionale aşa cum îşi imaginează cineva care este europo-centrist.”

Însă problema culturii transmise strict pe cale orală este una dintre cele mai grave probleme în majoritatea ţărilor din lumea a treia. Pentru milioane de copii din aceste ţări, „alfabetul” rămâne o enigmă.

Jean Bosco Nzigamiye: „Trebuie să vă mărturisesc că am avut şansa de a primi cărţi, de diferite categorii, din partea Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei. De exemplu, benzile desenate au fost foarte apreciate în mediul rural. Burundezii încep să iubească aceste cărţi mai întâi pentru imagini. Mai apoi, când cresc, învaţă să desluşească şi povestea din ele.”

Chantal Moreno, directoare a Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei: „Ţările din Africa de Vest, sau ţările din Oceanul Indian, sau ţările din Marea Caraibilor, toate sunt foarte mândre de cultura lor, este cea care le aminteşte de originea lor. Este ceea ce le dă tinerilor un sens în viaţă şi încredere în viitor. Dar nu este de ajuns. Din păcate, realitatea este că, în mediul rural, rata analfabetismului este crescută.”

Nobel pentru Africa

Statisticile dramatice privind analfabetismul în ţările lumea a treia ne influenţează decisiv modul în care privim producţia culturală a acestor state.

Ioan Pânzaru: „Această idee comună că în Africa nu există cultură, nu există dezvoltare, nu există o dorinţă de aliniere la valorile europene etc... sigur lucrurile sunt foarte complicate.”

De-a lungul vremii, continentul african a fost judecat, adesea, strict prin prisma sărăciei, a foametei şi a analfabetismului.

În istoria de peste un secol a premiilor Nobel, personalităţile din lumea politică, savanţii sau scriitorii de culoare din Africa au fost adesea neglijaţi. Aceştia au fost recompensaţi la doar două dintre cele şase categorii: 7 Premii Nobel pentru Pace şi numai unul pentru Literatură.

În anul 2004, Wangari Maathai din Kenya a devenit prima femeie de culoare din Africa răsplătită cu un premiu Nobel.

Din cei 108 scriitori care au primit Nobelul pentru Literatură, doar patru sunt autori africani. În anul 1986, poetul şi dramaturgul nigerian Wole Soyinka a devenit primul scriitor african de culoare căruia i-a fost decernată prestigioasa distincţie literară.

Wole Soyinka:

„Mă gândesc uneori la poemele pe care le-am rătăcit

Şi poate că rătăcirea lor a salvat această lume

Şi totuşi... s-au pierdut...”

Şi totuşi, producţia literară pe continentul african nu este neînsemnată, iar ţări precum Africa de Sud, Senegal sau Kenya se pot lăuda cu scriitori traduşi în întreaga lume.

Ioan pânzaru, director al Centrului Regional Francofon, Villa Noel: „Nu putem să nu vorbim despre Leopold Sedar Senghor pentru că el este şi cel care a lansat acest curent al negritudinii. Aportul scriitorilor de origine africană este extrem de colorat, este purtător de tensiune, este purtător de conflicte, de contestare, de idei noi. Sunt puţini traduşi, ar merita să fie traduşi mulţi dintre ei. Una dintre probleme este că pentru a-ţi face o idee corectă, terbuie să iei în considerare întreg spaţiu al negritudinii francofone, adică să te uiţi şi la teritorii cum sunt insule din Oceanul Indian, cum sunt Antilele.”

Educaţie printre ruine

Marea Caraibilor, Haiti, ianuarie, 2010. Un cutremur cu magnitudinea 7 pe scara Richter a dus la moartea a peste 300.000 de haitieni. Aproximativ un milion de oameni au rămas fără adăpost, iar sute de mii de copii, orfani.

Cu toate că organizaţiile internaţionale au alocat fonduri uriaşe pentru reconstrucţia statului insular, astăzi, la șase ani de la tragedie, Haiti este una dintre cele mai sărace ţări din lume.

Sutele de mii de copii rămaşi fără părinţi, în urma catastrofei din anul 2010, nu se luptă doar cu lipsa apei potabile şi a hranei, ci şi cu un sistem educaţional precar.

Chantal Moreno, directoare a Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei, Bucureşti: „Sunt copii care nu au nimic. Şi chiar dacă nu au nimic, ei tot mai sunt încrezători în viitor. Nivelul lor de creativitate este uimitor, peste medie, asta dacă facem o comparaţie cu alţi copii de vârsta lor din Europa sau America.”

Chantal Moreno este director în cadrul Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei. Înainte să lucreze la Biroul Regional din Bucureşti, a coordonat un program de construcţie şi echipare a şcolilor în Haiti.

Chantal Moreno: „O şcoală bine echipată, în Haiti, este o şcoală care nu are electricitate, în schimb, are apă potabilă. În plus, are câteva materiale didactice şi de comunicare. Importante sunt, însă, manualele şcolare, pentru noi este o misiune importantă. La fel şi formarea cadrelor didactice; pentru că învăţământul la distanţă pentru profesori este ceva iluzoriu. În Haiti, pentru a ajunge la cel mai apropiat calculator, un profesor trebuie să meargă două-trei ore, pe jos.”

Madagascar, insula fără culoare

La aproximativ 14.000 de kilometri distanţă de Haiti, în Madagascar, situaţia şcolilor este la fel de dramatică, iar sărăcia, o realitate copleşitoare.

Sandie Blanchett, reprezentant al UNICEF în România, îşi aminteşte unul dintre cele mai emoţionante momente trăite în timpul acţiunilor umanitare din Madagascar.

Sandie Blanchett, reprezentant al UNICEF: „Este o poveste care m-a emoţionat enorm, cea a unei fetiţe al cărei tată murise, iar ea trăia cu mama şi ceilalţi fraţi, într-o căsuţă. Această fetiţă a primit din partea UNICEF caiete, creioane colorate. Avea un zâmbet până la urechi şi nu mai scotea un sunet. Şi apoi am observat că toate creioanele colorate erau tăiate în două. Am întrebat-o ce s-a întâmplat. Mi-a spus că mama ei le-a tăiat în două ca să aibă şi fratele ei cu ce să coloreze la şcoală.”

Cea mai cruntă realitate ţine, totuşi, de lipsa hranei. Majoritatea părinţilor din ţările subdezvoltate nu-şi trimit copiii la şcoală pentru că preferă ca aceştia să muncească. Doar aşa familia are ce pune pe masă.

Chantal Moreno: „O problemă majoră este faptul că mulţi părinţi nu-şi trimit copiii la şcoală. De aceea, noi avem sarcina să ne luptăm nu doar pentru a combate sărăcia, ci şi să-i convingem pe părinţi să-i lase pe micuţi la şcoală. De aceea, împreună cu UNICEF şi programul alimentar PAM, facem tot posibilul ca, în aceste şcoli, copiii să poată servi măcar o masă pe zi. În acest fel, ştim sigur că micuţii vor veni la şcoală şi vor avea o masă pe zi.”

Prejudecăţi au fost şi vor fi mereu, legate de felul în care statele Lumii a Treia au încercat sau nu să iasă din situaţia dramatică în care se găsesc. În plus, în majoritatea dintre aceste ţări, guvernele corupte şi regimurile dictatoriale aflate la putere s-au mulţumit să le rezolve alţii problemele.

Fără ajutorul organizaţiilor umanitare internaţionale, probabil că procentul analfabetismului în asfel de ţări ar fi fost semnificativ mai mare.

Sandie Blanchet, reprezentant UNICEF în România: „Am călătorit în toată lumea, în multe ţări. Un lucru universal valabil, pe care l-am remarcat, este dragostea părinţilor față de copiii lor. Şi dorinţa lor de a le oferi o viaţă mai bună. Peste tot în lume, inclusiv aici, în România. Nu există nicăieri în lume un părinte care să nu vrea binele copilului său. Deci există o mare dorinţă de a depăşi această stare dramatică. Şi, se pare, toţi au început să înţeleagă că pentru a schimba lucrurile, educaţia este esenţială.”

Educaţia este „cea mai puternică armă pe care o poţi folosi pentru a schimba lumea”, spunea Nelson Mandela. Din păcate, o parte din lume se adânceşte tot mai mult în întuneric şi ignoranţă.

Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News

Partenerii noștri