DIN|INTERIOR. Cinci tineri care vor să schimbe România
Au grijă de sănătatea mintală a oamenilor, oferă locuri de muncă celor respinşi de societate, investesc într-o educaţie de calitate, încearcă să schimbe mentalitatea românilor. Sunt tineri şi, deşi România le oferă puţine perspective, nu s-au resemnat şi nu au plecat din ţară.
Imaginați-vă o Românie din care tinerii nu pleacă unde văd cu ochii, ci aleg să rămână și să construiască de la zero o nouă țară, ca afară. Nu s-au resemnat, sunt pregătiți, educați și încearcă să schimbe ceva. Cu toate dezamăgirile furnizate zi de zi de clasa politică, încă mai există oameni care cred că România va fi, odată, prosperă, demnă, dezvoltată, civilizată. În cadrul proiectului 100 de ani de viitor, DIN INTERIOR va prezintă povestea a 5 tineri care lucrează în domenii diferite, au idei diferite, dar un singur scop. Comun. Pe cont propriu, fără ajutor de la stat, fac bine comunității și încearcă să schimbe mentalități. Ei sunt viitorul.
Românca de la Sorbona
Constantina Bălaşa, 70 de ani: Mi-a plăcut mult în viață să muncesc, am muncit la un complex de porci, 25 de ani, aici, în comuna noastră. Și dacă s-a desființat, eu am ieșit la pensie la 57 de ani, am ieșit cu pensie foarte mică.
Tanti Constantina are 70 de ani. După o viață în care a muncit pe brânci, a fost răsplătită cu o pensie infimă, de 190 de lei. Salvarea ei a venit de la Raluca Ouriaghli, absolventă de sociologie la faimoasa universitate Sorbona. În 2007 și-a convins soțul, pe francezul Patrick, să se mute cu ea în România, după 6 ani de trai în Franța. Împreună au fondat Ateliere fără frontiere, un proiect prin care le oferă de muncă persoanelor excluse social, în cadrul unor proiecte de inserție pe piața muncii.
Raluca Ouriaghli, sociolog: Am venit în România pentru a face un șantier de solidaritate cu această asociație și am rămas. Am întâlnit foarte multe ONG-uri, am întâlnit foarte multe instituții și foarte multe companii care au sprijinit proiectul și am identificat o nevoie. La momentul respectiv nu exista niciun proiect care să asigure un parcurs de acompaniere și de activare pentru persoanele considerate neangajabile.
O şansă pentru cei fără şanse
Carmen Micu, 39 de ani: Aicea lucrez aproape anul de zile. Tot așa, am mai lucrat 2 ani și ceva, s-a dat anunțul, am renunțat în București, tot așa la curățenie și am venit aici pentru că avem 3 copii, e mai repede, ne ducem acasă. Cel mic e la școală, clasa 1 și ajunge mai repede. Ca să-i pregătim acolo ce dă Dumnezeu. Arăt temele, venim înapoi, șefa Raluca ne înțelege, situația care așa cum e la țară și ce să zic... suntem mulțumite. Și cu salariul, și munca, și șefii.
În timpul facultății a făcut voluntariat la ONG-uri precum Crucea Roșie sau Medicine du Monde. A lucrat multă vreme cu oameni nevoiași și grupuri defavorizate. Când s-a întors în România a știut că asta vrea să facă și aici: se le dea o șansă celor pe care societatea ii marginalizează.
Raluca Ouriaghli: Și aici vorbim de tinerii care pleacă din centrele de plasament, fără soluție, în situație de semianalfabetism sau de abandon școlar, vorbim de persoanele care se eliberează din închisoare și care merită o nouă șansă, vorbim de persoane fără adăpost, vorbim de persoanele care sunt victime de violență sau de trafic și care au nevoie să se reconstruiască, să se califice și să pună pe piața muncii.
Tudorița este unul dintre acești beneficiari. A fugit de acasă, de lîngă un soț violent, și după câteva încercări repetate de a-și reface viața a fost angajată în una din întreprinderile sociale gestionate de Raluca.
Tudoriţa Simion, 36 de ani: Da, lucram la spălam geamuri, d-astea. Gen ca femeie de serviciu. Și am avut o situație și mai grea și... deci am fost ajutată de asociația casa Adra. Am stat acolo, am stat cu cineva, am trecut prin... nu știu cum să mă exprim. Și prin asociația aia, casa Adra, am ajuns la Ateliere fără Frontiere. Și de acolo lucrez, stau cu gazdă, naveta și tot așa.
Întreprinderi sociale pentru cei defavorizaţi
Ateliere fără frontiere are trei proiecte în care oamenii nevoiași sunt ajutați să câștige un ban cinstit. Prin proiectul re-conect, aceștia repară echipamente electronice și electrocasnice pe care ulterior le donează.
Raluca Ouriaghli: Am donat peste 12.000 de calculatoare către grădinițe, școli, asociații, fundații, din toată țara, din toate județele, pentru programe de educație, de formare, de incluziune.
În cadrul celui de-ai doilea proiect, angajații reciclează bannere publicitare din care creează sacoşe, mape și alte obiecte utile.
Raluca Ouriaghli: Adică acele meshuri și bannere care, după ce se termină campania publicitară, sunt aruncate la gunoi și poluează. Și noi vrem să le prelungim durata de viață și să facem ceva util cu ele, bineînțeles, dând de lucru și acordând o nouă șansă acestor persoane care se reconstruiesc și merg mai departe către un viitor mai bun.
Al treilea proiect este o fermă de produse bio, din Ciocănari, Dâmboviţa.
Raluca Ouriaghli: Ferma bio&co, unde suntem aici astăzi, a început acum doi ani de zile, în 2016 a fost primul an de producție. Este o fermă în care noi producem legume în sistem de agricultură ecologică, suntem în al treilea an, deci anul acesta primim certificarea bio și le distribuim către abonați, în coșuri săptămânale. În momentul de față, cam 60 de coșuri.
Salarii de minim 1200 de lei pentru beneficiari
Proiectele Ateliere fără frontiere au în total 60 de angajați. Beneficiarii programului primesc formare profesională, salariu dar și consiliere psihologică pentru a-i ajuta să treacă peste traumele trăite. Pentru sătenii angajați la ferma din Ciocănari, acest job este ideal. Nu mai trebuie să facă naveta până în București și nici să-și cheltuiască aproape toți banii pe transport.
Raluca Ouriaghli: Microbuzul costă 7 lei dus, 7 lei întors, nu există abonamente, orarele... deci nu au mobilitate deloc, nu au cu ce să circule până acolo. Și naveta pe tren iarăși e foarte complicată, că trenurile nu sunt la fiecare oră.
Micu Florina, 33 de ani: Am auzit că se muncește aici la grădină, am venit, am băgat CV-ul, i-a plăcut lu șefa de noi, ne-am angajat aici. E mai aproape de casă, mereu se întâmplă ceva, pot să mă învoiesc, e mai aproape. Mi-a plăcut aici și tot așa, am rămas aici.
Raluca Ouriaghli: Cred că oricine, în momentul de față, care se implică și vrea să răspundă unei nevoi sau unei probleme, este binevenit, pentru că posibilitatea de a bascula în bine sau în rău este în continuare foarte mare. Ceea ce e bine, într-un fel, pentru că e un dinamism. Există posibilități. În alte societăți, care sunt mult mai închise, mai așezate, e mult mai greu să schimbi. Aici, posibilitățile sunt foarte mari.
O mămică devenită antreprenor
Camelia Cheţu, psiholog şi expert parenting: Uitați-vă la simplitatea vieții de familie de altădată. Viața de familie cu un copil mic. Aici, mamele făceau baie, în primul război mondial, în simple ligheane. Iar copiii erau cât se poate de fericiți. Astăzi, în vremurile noastre, o întrebare la cursul de puericultură este următoarea: în ce fel de cadă să-i fac baie copilului? Cadă mare, cadă mică, verticală, orizontală, cu suport, fără suport, cu vibrații, fără vibrații, cu burete, fără burete. Lucrurile odinioară erau cât se poate de simple.
În urmă cu 11 ani, Camelia, proaspătă mămică, a decis să renunțe la un job foarte bine plătit și să investească în ceva mai cu sens pentru împlinirea ei. Și-a deschis un centru în care îi învață pe părinți să aibă grijă de bebelușii lor.
Camelia Cheţu: Lucram într-o corporație, un program standard, de 8-9 ore, cu o distanță de casă de o oră și jumătate, dus-întors 3 ore, și am început să îmi pun întrebări. Cum se va schimba viața mea după ce se va naște copilul? Și am început să fac calcule. Câte ore dintr-o zi, dintr-o săptămână, dintr-o lună, dintr-un an, voi lipsi din viața copilului meu. Și când am realizat că dintr-un an, voi lipsi aproape 6 săptămâni, atunci am spus: reconfigurare traseu.
Viitor mai bun cu copii sănătoşi emoţional
Pentru Camelia, lucrul cel mai important care asigură o dezvoltare sănătoasă a copilului este relația cu părinții. Mulți dintre ei se sperie de multe ori de acest nou rol în viața lor. Un sfat de la specialiști este binevenit în astfel de situații.
Camelia Cheţu: Numai dacă stăm să ne gândim la ceea ce se întâmplă cu viitorii părinți, cu viitoarea mămică, mai cu seamă pe parcursul sarcinii, își pune o grămadă de întrebări, trece printr-o serie de angoase, printr-o serie de stări emoționale care variază, nu doar ca și tip ci și ca intensitate.
Camelia a rămas în ţară, deşi îi vine să plece în fiecare zi, de câte ori urmăreşte ştirile.
Camelia Cheţu: M-am gândit de fiecare dată și mă gândesc de fiecare dată când sunt alegeri. Și văd că lumea nu iese la vot. Mă gândesc de fiecare dată, mai ales în ultimii 2,3, ani, când sunt anunțate aceste proiecte legislative, schimbări cu privire la justiție, educație, mă gândesc de fiecare dată când văd pe ecrane, invitați în emisiune, oameni care tocmai au ieșit din pușcărie și vin să ne dea exemple de bune practici. Și de valori și de direcții... de direcții noi și de responsabilitate pentru toată țara. Mă gândesc de foarte multe ori....
S-a întors în România să aplice modelul nemţesc
Andrei are 26 de ani. A făcut facultatea de Științe Politice în Germania şi masterul în Belgia. După 5 ani în care a învăţat în străinatate, s-a întors în ţară. A avut de înfruntat destule prejudecăţi.
Andrei Cîrlănaru: Faptul că proveneam din România pentru ei era o curiozitate, dat fiind faptul că nu mulţi au avut o interacţiune cu foarte mulţi oameni din România şi ceea ce se citea în presă, la momentul respectiv, uneori nu promova o imagine adevarată a ceea ce se întampla în ţară. Şi erau foarte încântaţi şi deschişi să cunoască România prin prisma mea şi a colegilor mei de acolo.
An de an, peste 10.000 de tineri pleacă să studieze la universităţi din străinătate. Nu se ştie exact câţi se mai întorc. Andrei, însă, este acasă şi are planuri mari.
Andrei Cîrlănaru: Asta mi-am dorit încă de când am plecat, simt că în România pot avea o contribuţie mult mai mare decât aş avea într-o ţară unde aş fi privit ca un străin.
Prin revenirea în România, Andrei spune că a reușit să îşi motiveze si prietenii să rămână şi să facă ceva pentru țară.
Andrei Cîrlănaru: Îi văd pe mulți dintre ei că sunt mai motivați și faptul că am revenit în România îi intrigă, pentru că, într-adevăr, dorința de a pleca este destul de prezentă și le explic că m-am întors fiindcă simt că aici pot face lucrurile să se miște și am întâlnit o mulțime de oameni profesioniști, în toate mediile în care am lucrat, de la ONG-uri, instituții publice și inclusiv în instituții unde îmi desfășor activitatea în momentul de față.
În prezent, Andrei lucrează la reprezentanța Comisiei Europene. Experiența de aici îi deschide noi orizonturi profesionale și reușește să aplice, acasă, tot ceea ce a învățat afară.
Artterapia vindecă suflete
Irina Petreanu, artterapeut: Cred că România este într-un plin proces de maturizare. Este ca un adolescent, este într-o etapă de opoziţionism, de revoltă, de haos controlat sau necontrolat, de pierdere. Deci cred că există şanse mari să ne dezvoltăm şi posibilităţi reale, dar cu asumarea faptului că avem un ritm şi suntem într-o anumită etapă. Şi trebuie cumva să hrănim, dacă vrei emoţional, la nivel simbolic, etapa asta în care suntem. Să ne dăm timp, să înţelegem unde suntem.
O spune Irina Petreanu, artterapeut. Adică un psiholog care ajută oamenii să se vindece de depresie, anxietate și alte angoase existențiale, prin artă: pictură, desen, fotografie, dans. Un domeniu de nișă pentru o țară în care oamenii încă mai merg la vrăjitoare, în loc să apeleze la un psihoterapeut pentru a-și trata stările emoționale.
Irina Petreanu: Nișa mea este artterapia, am plecat cu gândul asta încă de când am început să fac psihologia. M-am gândit cumva că ambele profesii lucrează cu simboluri și cum mintea noastră operează cu simboluri, cred că arta vine să completeze procesul de terapie.
Irina ține cursuri de dezvoltare personală cu copii, adolescenți și adulți, dar și sesiuni clasice de psihoterapie. În plus, dă viață emoțiilor în fața șevaletului. Vrea să ajute românii să se simtă mai bine, după 45 de ani de comunism și 27 de ani de tranziție anevoioasă la democrație. Marele ei pacient, cu care lucrează zilnic, este chiar poporul român, la o sută de ani de la marea Unire.
20% dintre români suferă de tulburări psihice
Irina Petreanu: Cred că angoasa principală, dacă e să mă refer și la nivel social sau istoric sau cultural a poporului român, este lipsa iubirii față de sine și rușinea de a fi român. Care atrage după sine anumite acțiuni, dacă e să ne referim la emigrare sau autodepreciere sau la felul în care ne raportăm unii față de ceilalți. Și asta, din nou, produce niște blocaje sau niște lipsuri la nivel individual.
Irina Petreanu: Pe lângă asta, poporul român în mod clar nu e un popor vesel, e un popor trist. Dacă ne uităm, nu știu, mergem într-o intersecție și ne plimbăm, sau avem niște interacțiuni cu oamenii, ne dăm seama din poziția corpului, din dialogurile care sunt. Și da, este de înțeles, oamenii sunt apăsați, sunt îngrijorați sunt tulburați.
Deși ar fi putut să plece în străinătate, Irina a ales să rămână în România. Chiar dacă, în Europa de vest, o ședință de psihoterapie costă 150 de euro, de 5 ori mai mult decât în țara noastră, Irina crede că și în societatea românească lucrurile se vor pune în mișcare.
Irina Petreanu: Am ales să rămân în România tocmai pentru că este un spațiu în care se pot întâmpla atât de multe lucruri. Unde poți să inițiezi, unde poți să creezi, unde poți să dezvolți. Da, este mai dificil, pentru că trebuie să o faci de unul singur poate și pentru că nu ai atât de mult suport și atât de multă incluziune, cum ai în alte părți, dar cred să leagă extrem de mult și de profesia mea.
Mai mult, ca mulți alți psihologi, speră să demonteze miturile despre această profesie, să ne deschidă ochii, să înțelegem că a merge la psiholog nu înseamnă nici că ești „nebun” și nici că ești un laș care nu-și poate rezolva problemele singur.
Irina Petreanu: Cred că orice popor care e interesat de creștere, de dezvoltare, de well-beingul lor, are nevoie să meargă la psiholog. Dacă ne gândim la psiholog ca la un individ sau la un proces, la psihoterapie ca la un proces care presupune introspecție, analiză de sine, revenire în sine, analiza versiunilor cu care lucrăm, a cine am vrea să fim. Psihologia nu prespune doar intervenție în caz de traumă. Soluția ar fi să cerem ajutor și să ne împrietenim cu fricile și respingerile noastre pe care le avem. Să acceptăm, pornind de la noi ca indivizi. Pornind de la mine: eu să accept anumite lucruri despre mine, anumite blocaje, anumite dificultăți pe care le am, până la noi, ca și comunitate.
O educaţie bună, un viitor mai bun
L-am întâlnit pe Vasile Brașovanu la școala Ferdinand, din București. Are 26 de ani și este politolog. Acum trei ani, însă, a ales să se înscrie în programul Teach for România și să devină învățător. Într-o societate în care profesorii sunt prost plătiți, de multe ori nerespectaț,i iar absolvenții de facultăți au că ultimă opțiune cariera didactică, Vasile se află printre tinerii care gândesc altfel.
Vasile Braşovanu: Educația are un rol major în formarea mentalității, a atitudinilor și valorilor, dar dincolo de asta ne putem cu toții întrebarea: bun, peste 5, peste 10, peste 12 ani, actualii copii de primar, să zicem, vor deveni viitorii angajați ai României. Sau viitorii tineri care își vor căuta un loc de muncă. Și atunci ne punem întrebarea dacă vor avea un loc de muncă acești copii, dacă vor avea competențele necesare pentru a se angaja pe piață muncii, practic, asta asigurând buna funcționare a societății.
A ales să se implice în educația românească, inspirat de mentorii lui din copilărie. Acum a venit momentul să ofere ceva în schimb.
Vasile Braşovanu: Deși poate provin dintr-o familie în care provocările au fost destul de multe, fiind 7 frați și venind dintr-un mediu economic cu provocări, cred că am avut, din punct de vedere educațional, o viață privilegiată. În sensul că am avut profesori și educatori bine pregătiți, mulți dintre ei mi-au rămas modele și atunci când țin activități, fie că sunt copii, fie că sunt adulți, am reperul la care să mă raportez...
După ce s-a înscris în Teach for România a încercat să găsească metode de a face educația mai atractivă pentru elevi. S-a concentrat pe emoțiile lor. I-a ajutat pe copii să își dezvolte inteligența și spiritul civic.
Vasile Braşovanu: Mi-am dat seama că educația nu e atât de mult despre ce predau, ci despre cum predau, cum ajung să formez competențe la viitorii tineri, viitorii cetățeni ai comunității și din acel moment mi-am pus toată energia, toate resursele în a studia zona asta de dezvoltare a inteligenței emoționale și ce impact are ea în sala de clasă și în procesul de învățare.
Experiența de a preda unor copii defavorizați nu a fost ușoară la început. De multe ori, Vasile a vrut să renunțe, crezând că nu e suficient de bun.
Vasile Braşovanu: Ei merită să aibă pe cineva mai bine pregătit, e cazul să îmi dau demisia. Multe au fost zilele în care am zis că voi face treaba asta.
De asemenea, e de părere că în educaţia românească profesorii nu sunt suficient de apreciaţi.
Vasile Braşovanu: Aș pune clar, mai mult accent, pe aprecierea de care au nevoie cadrele didactice din sistemul public de educație, aș pune accent pe formarea lor, o formare care, pe de-o parte, să îi facă să se simtă siguri în sala de clasă, să vadă care sunt nevoile psihologice ale noilor generații de copii, pentru că e o realitate, societatea se schimbă, nevoile emoționale ale copiilor, într-un fel sau altul, evoluează, și atunci e nevoie că ei să țină pasul cu modul în care se transformă.
Vasile este acum şi mentor pentru profesorii noi din program.
Vasile Braşovanu: După cei doi ani în care TFR mi-a oferit sprijin, am decis, bun, poate e rândul meu să ofer altceva acestei asociații, de puțîn timp am intrat în stafful TFR, iar astăzi ce fac e că facilitez integrarea noilor învățători și profesori care trec prin programul TFR în sistemul public de educație.
Pentru Vasile, viitorul României este strict legat de modul în care se investeşte în educaţie. Dar şi de ceea ce poate investi fiecare dintre noi pentru ca actualii copii să devină adulţi responsabili.
Vasile Braşovanu: Păi în primul rând dându-le un set de valori sănătoase la care să se raporteze, pentru că dincolo, poate, de joburi, există partea asta valorică și simbolică ce îi unește într-un fel sau altul pe oameni, apoi m-aș uita puțin la sistemul educațional, care îi poate încuraja sau îi poate descuraja, m-aș uita puțin la piața muncii, m-aș uita apoi, poate, la relațiile informale, între oameni, m-aș uita la tipul de politicieni care ne reprezintă și care iau decizii și fac politici publice pentru noi.
Irina vindecă oamenii prin artterapie. Raluca este sociologul care le dă un loc de muncă celor refuzați de toți. Camelia îi ajută pe tinerii părinți să-și crească ușor copiii. Andrei s-a întors acasă pentru că numai aici se simte util și împlinit. Vasile crede că viitorul nostru stă în educație. Ei sunt doar câțiva dintre tinerii care știu că țara este compusă din oameni, iar cine vrea să schimbe țara trebuie să schimbe oamenii.
Irina Petreanu: Cred că ne-am putea atinge potențialul maxim dacă am reuși să ieșim din paradigma asta: ce contează dacă schimb eu ceva, sau dacă fac eu ceva? Că oricum sunt unul singur. Oamenii nu realizează că, odată ce ei produc o schimbare la nivel micro, există un efect de domino, există o rezonanță colectivă acolo.
Camelia Cheţu: Nu ştiu cum să schimbăm, dar ştiu ce ar trebui schimbat. Două lucruri îmi vin în minte. Și anume: a renunţa la acel principiu: lasă că merge și așa. Aia e... Și cel de-al doilea, regulile. Un cadru în care regulile devin instrumente de lucru. Multă lume se sperie de reguli, însă regulile sunt cele care ne dau stabilitate, previzibilitate... Viitorul așa e, cu de toate: e și cu bune și cu rele și cu încurajări și cu descurajări.
Vasile Braşovanu: Vreau să văd un viitor în care oamenii sunt onești unii cu alții, în care oamenii sunt corecți, în care pun preț pe educație.
Andrei Cîrlănaru: Schimbarea de care ar avea nevoie România pentru a fi la același nivel cu țările din vestul Europei, ceea ce se dorește la nivel național, este, și din punctul meu de vedere, depinde de fiecare dintre noi.
Raluca Ouriaghli: Să nu mai spunem: Suntem în România, doar suntem în România, și nici măcar nu încercăm. Fatalismul ăsta nu e pentru noi. Acuma e momentul să facem ceva și să construim un proiect de societate, împreună.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
