Ecaterina Zgubea nu mai vede de la vârsta de 12 ani, când o tumoră cerebrală i-a afectat nervii optici. Tânăra din Teleorman nu s-a dat însă bătută, și-a urmat visul și a învățat să trăiască astfel încât să nu devină asistat social. Anul acesta a fost admisă cu media 9,92 la Psihologie, în București
Ecaterina Zgubea nu s-a născut oarbă. La vârsta de 12 ani i s-a descoperit o tumoră cerebrală, care i-a fost în cele din urmă extirpată. Nervii optici i-au fost, însă, afectați și, de atunci, Ecaterina n-a mai văzut limpede. Asta n-a împiedicat-o să lupte în continuare, pentru că, așa cum singură spune, cea mai mare temere a ei a fost să nu ajungă „un asistat social depresiv”.
Așa că a făcut toate eforturile necesare pentru a-și urma visul de a deveni psiholog. Și, anul acesta, Ecaterina a luat examenul de admitere la Facultatea de Psihologie a Universității București cu nota 9,92.
Ea admite că nu a fost întotdeauna ușor, dar spune că după ce a devenit nevăzătoare a început să se descopere și să se adapteze ca să facă față noii situații.
„Problema mea a apărut în urma unei tumori descoperite la vârsta de 12 ani, o tumoră pe creier. Operația a afectat nervii optici și atunci mi-am pierdut vederea. A fost nevoie să mă adaptez la noua viață, dar totuși, pentru că am văzut înainte, cred eu că orientarea în spațiu a fost mai ușoară pentru mine decât pentru cineva care s-a născut nevăzător, pentru că eu am avut deja reprezentările lucrurilor. Apoi am reluat școala, am mai făcut pauze din motive de sănătate, din motive de logistică. Ca să îți spun adevărul, învățământul de stat de la noi, și mai ales în Teleorman, nu prea este pregătit să primească o persoană cu dizabilități. Eu m-am descurcat la liceu, dar în general, oamenii au fost destul de reticenți. Acum e mai simplu decât pe vremea când am avut eu nevoie de ajutor. Până la urmă, un nevăzător nu înseamnă că nu gândește, doar trebuie adaptat un pic. Eu m-am descoperit pe mine mai mult după ce am devenit nevăzătoare. Pe de o parte, am avut și mai mult timp de introspecție și am fost cumva obligată să mă descopăr ca să văd cum fac față noii situații", a povestit Ecaterina Zgubea, pentru MEDIAFAX.
Astfel, a descoperit că-i place să înțeleagă oamenii și să-i ajute, așa că tânăra și-a propus cu toată seriozitatea să devină psiholog, deși mulți erau sceptici cu privire la faptul că va reuși.
„Mi-am dat seama ușor, ușor că pot să înțeleg oamenii și că pot să observ multe lucruri, uneori chiar fără să vreau. La mine, după pierderea văzului, s-a dezvoltat foarte mult simțul orientării, asta și pentru că merg mult. Dar da, toate celelalte simțuri se ascut, dar trebuie să le folosești. Oamenii care m-au cunoscut mai bine, chiar una dintre doctorițele mele, mi-au sugerat că aș putea să merg pe varianta psihologiei. Inițial am fost chiar și eu puțin sceptică, dar apoi mi-am dat seama că nu era deloc ceva imposibil. Plus că mi se pare foarte interesantă știința creierului. La facultate n-am luat din prima, în primul an în care am dat a fost un fel de maraton, n-am avut cărțile de la început și până le-au accesibilizat la Fundație a durat, trebuia să găsesc un psiholog să lucreze cu mine și a durat și asta și nu am reușit anul trecut. Dar eșecul nu m-a descurajat, am zis că oricum dau și anul viitor. Iar anul acesta am luat cu nota pe care o știți. Dar știam că asta vreau să fac. Mi-au mai sugerat persoane să nu mai pierd timpul cu asta, dar nu i-am ascultat. Următorul pas e un masterat și apoi vreau să mă orientez profesional către psihoterapie", a spus tânăra.
De patru ani încoace, alături de ea se află permanent cel mai bun prieten al ei, Clint, un câine special dresat pentru nevăzători, oferit Ecaterinei de o fundație pentru a o ajuta să se orienteze mai bine.
Relația de prietenie cu acest câine s-a stabilit aproape imediat, iar acum Clint o însoțește pe Ecaterina prin campusul universitar, o asistă la cursuri și, în mod esențial, îi este alături la fiecare pas.
„Pe Clint îl am de aproape 4 ani și relația de prietenie a noastră s-a consolidat destul de repede. E un câine foarte sociabil și prietenos. Eu îl am de la Fundația Light into Europe, care dresează câinii ghid din România și se ocupă de echipamente pentru nevăzători, dar și de copiii surzi. Clint a fost unul dintre primii câini ghid aduși în România din Anglia și de atunci e pretutindeni cu mine, inclusiv la cursuri, unde e vedetă. E o deschidere foarte mare la Universitatea București față de oamenii cu dizabilități și am apreciat că domnul decan a specificat la deschiderea anului universitar că va fi un câine ghid în facultate și lumea să nu încerce să-l mângâie sau să-i dea de mâncare, pentru că el are o treabă foarte bine definită. Dar el se simte în elementul lui", spune Ecaterina zâmbind.
Singura amintire pe jumătate tristă, după cum chiar ea spune, o are Ecaterina din sistemul de învățământ din Teleorman, unde a fost nevoită să se lupte pentru a i se recunoaște meritele și unde multe cadre didactice nu sunt pregătite să interacționeze cu elevii care au dizabilități. Și acum, ea crede că, după experiența ei, puțini au învățat ceva.
REPORTAJ realizat de Mediafax
