REPORTAJ. O lume în pragul depresiei. Câți români sunt afectați

Data actualizării: Data publicării:
reportaj depresie

De boala secolului suferă unul din zece români. Așa numesc specialiștii de la Organizația Mondială a Sănătății noua maladie mondială: depresia. Studiile arată că în mai puțin de cinci ani va deveni a doua cauză a dizabilității la nivel mondial și, până în 2030, principala cauză a mortalității. Ce înseamnă depresia, cum se manifestă și cât suntem de pregătiți să îi facem față? Aflați dintr-un reportaj realizat de Alex Varninschi, Ionuţ Duinea şi Cristina Cileacu.

Mihaela Miroiu, politolog: E neagră, năcălită, prăbușitoare, așa ca și când te-ai băga în nisipuri mișcătoare, sau într-o mlaștină din care nu mai poți ieși

Rumana Predeal, pacient: Plângeam, plângeam tot timpul.

Andreea Raicu, model: Pentru că mă durea atât de tare ceea ce simțeam, îmi doream să dispar.

Doina Cosman, psihiatru: În Europa în fiecare zi pică un avion Boeing. Respectiv 400 de oameni se sinucid zilnic.

Sorin Ene, psihiatru: Va deveni boala omenirii.

Specialiștii o numesc „boala secolului”. Organizația Mondială a Sănătății avertizează că în următorii cinci ani va deveni a doua cauză a mortalității în lume. Unul din patru oameni va suferi în timpul vieții de o formă mai ușoară sau mai severă de depresie. Nimeni nu pare a fi imun.

Sorin Ene, psihiatru: Are între 18 ani, până la 70 și, 80 de ani, e bărbat sau femeie, locuiește în oraș sau în mediul rural, e căsătorit sau necăsătorit, e angajat sau neangajat.

Conform estimărilor, din zece români, unul suferă de depresie. Asta înseamnă că, în momentul de față, în România există aproximativ două milioane care suferă de boala secolului. Jumătate din ei nici măcar nu știu că au această afecțiune, iar dintre cei care știu, mai puțin de o treime se și tratează.

Sorin Ene, psihiatru: Sunt extrem de mulți oameni care nu reușesc să intuiască faptul că au o depresie și o duc pe picioare, și când vin, vin în genunchi.

Unii îi spun „neagra”, alții „urâta”. Grecii vechi o numeau Melancholia.

Sorin Ene, psihiatru: Bila neagră. Adică practic se credea că în momentul în care bila, colecistul, secretă bilă de culoare închisă, acea bilă neagră produce depresie.

Stilul de viață din ce în ce mai agitat, stresul, factorii genetici și evenimentele traumatizante sunt principalele cauze ale depresiei. Nedepistată la timp şi netratată corespunzător, această boală poate avea consecințe tragice.

Sorin Ene, psihiatru: Depresia incapacitează major.

Terapie împotriva tristeţii cronice

De la distanță poate părea un hotel cochet într-o stațiune montană liniștită. Departe de zgomotul și stresul de la oraș, Sanatoriul de Nevroze Predeal este singura instituție de stat din țară care oferă un pachet complet de tratament și recuperare în cazul afecțiunilor sistemului nervos.

„Vin aici pentru a treia oară. De fiecare dată am plecat într-o stare de euforie, pot să spun, dar de fiecare dată când am venit, am venit distrusă”, spune o pacientă.

Fiecărui pacient îi vine rândul să vorbească în fața celorlalți despre suferința lui. Nu toți au trecut printr-o criză majoră, însă depresia se poate manifesta și în alte afecțiuni de ordin psihic, ca tulburarea bipolară, sau în afecțiunile cardiace, diabet sau cancer.

Tony Rafailă, psiholog: Partea de psihoterapie de grup are de-a face pe de o parte cu socializarea, doi la mână, a putea descoperi elementele comune dintre pacienți. Așa cum ați văzut, se creează o coeziune.

Sanatoriul funcționează din anul 1934, a fost naționalizat de comuniști, dar nu și-a schimbat niciodată obiectul de activitate. Mulți pacienți vin aici de ani buni ca să își trateze nevrozele.

Tony Rafailă, psiholog: Foarte multe din elementele depresiei au de-a face cu regretele, cu neîmpăcările legate de evenimentele trecutului sau cu spaima. Anxietatea față de ce presupune viitorul.

Rumena, pacientă: Plângeam, plângeam tot timpul. Și mi-am dat seama că ceva e în neregulă. O cunoștință, o doamnă care venea de mulți ani aici mi-a zis „măi, ce-ar fi dacă ai merge la Predeal la sanatoriu". Nu știam cum e aici. Cu greu am venit, dar abia atunci mi-am dat seama că era mai bine dacă veneam cu ani în urmă.

Rumena Dăneț a vândut bilete la ghișeele CFR-ului peste trei decenii. Acum câțiva ani a căzut în depresie. A venit la Predeal cu gândul să salveze ce mai poate fi salvat. Din familie, din slujbă, din viața ei.

Rumena, pacientă: De la ce mi s-a tras? Am răbdat... am fost o fire foarte supusă, am intrat la serviciu ca un trandafir, dar am ieșit ca un spin. Am răbdat foarte mult.

Simona Chichișan, psihiatru: Când vorbim de depresie, vorbim de depresia din diverse afecțiuni. Depresia poate face parte din tulburările afective, din tulburările organice sau poate fi o depresie reactivă. Poate începe după o suprasolicitare la locul de muncă, o suprasolicitare fizică sau psihică netratată, nedirecționată corect, neechilibrată, și asociindu-se cu ceilalți factori din mediul socio-cultural poate să se agraveze și să ajungă la un episod depresiv care necesită medicație psihiatrică.

Simona Chichișan este medic psihiatru și directorul medical al instituției.

Simona Chichișan, psihiatru: Depresia este boala secolului, cum a fost numită în ultimii ani, pentru că incidența ei a crescut fantastic pentru că spitalele de psihiatrie s-au confruntat în general cu o avalanșă de depresivi, iar cei care nu au fost tratați sau diagnosticați, mulți au ajuns pe sticlă... din diverse motive.

Instituțiile care se ocupă de tratarea afecțiunilor psihice au o reputație proastă. Li se mai spune spitale de nebuni. Și-au căpătat acest „renume” din cauza condițiilor precare, dar și a filmelor americane. Cămăși de forță, oameni legați cu lanțuri de pat, camere capitonate și injecții care te transformă în legumă sunt cel mai des întâlnite mituri atunci când vine vorba despre ospicii.

Simona Chichișan, psihiatru: De ce să le spunem nebuni? Nu înțeleg. Vorbim de niște pacienți care au anumite probleme, că până la urmă de aia se ajunge și la fuga de psihiatrie, la fuga de consultul psihiatric, la fuga de a cere ajutor în altă parte, oriunde, numai la psihiatrie nu.

Valentin, pacient: După 57 de ani mi-a murit soția și am făcut o depresie.

Aproximativ 20% dintre persoanele în vârstă suferă de depresie. Mai puțin de jumătate dintre acestea ajung să fie diagnosticate. Un bărbat de 85 de ani vine anual, din 2010, la sanatoriu. Medicul său de familie a avut grijă să-l trimită la un specialist.

Pacient: Intri într-o stare de indispoziție, ți se pare că nu mai ai o stare normală, să știi pentru ce trăiești și ce scop ai în viață.

Pacientul n-a dorit să-și dezvăluie identitatea. De parcă n-ar fi suficient că suferă de o boală extrem de complicată, cei cu depresie trebuie să se confrunte și cu un puternic stigmat.

„Foarte mulți oameni nu știu ce se face aici. Că de fapt aici vin oameni care la o anumită vârstă ar putea fi recuperați în totalitate, ei zic că aici e spital de nebuni. Așa se duce vorba. Și atunci trăiesc și eu în orașul meu de aproape 70 de ani și nu-i plăcut să te întrebe sau să pună întrebări”, spune pacientul.

Simona Chichișan, psihiatru: Este un stigmat socio-cultural până la urmă, pentru că nu există educația necesară. Educație care ar trebui să fie dinainte de adolescență, zic eu, pentru că viitorii psihopați ai României din adolescență se formează.

Diabetul este cauzat de lipsa insulinei, hormonul care reglează nivelul glicemiei. Depresia este produsă de lipsa serotoninei, un neurotransmițător care asigură starea de bună dispoziție. Practic, neuronii responsabili cu captarea ei nu mai funcționează normal. Mecanismul chimic care stă la baza acestor două boli este asemănător. Și totuși, modul în care privim un bolnav de diabet este opus față de cel în care ne raportăm la o tulburare psihică. Ne comportăm ca și cum creierul n-ar avea voie să se îmbolnăvească.

Depresia nu „discriminează”

Andreea Raicu, vedetă TV: Plângeam foarte mult pentru că era singura metodă prin care puteam să mă descarc și o făceam atunci când eram singură pentru că mi-era foarte greu să le zic prietenilor mei că nu sunt bine. O făceam uneori, dar atunci când o făceam răspunsul era „Ești nebună?!!?!”.

În anul 2009, Andreea Raicu avea deja tot ce și-ar fi putut dori: bani, o casă frumoasă, o mașină scumpă și o carieră de succes.

Andreea Raicu, vedetă TV: Veneam de la o gală pe care o organizasem, Salvați Copiii, și fusese un eveniment foarte frumos în care totul era minunat, eu eram minunată, toată lumea m-a admirat... Și m-am întors acasă cu energia aia și cu toată admirația pe care o primisem și cu tot ce se întâmplase acolo, și-am intrat în casă și am simțit un contrast foarte mare. Am ajuns în casă, într-adevăr, mare, frumoasă, casa pe care mi-am dorit-o și pe care mi-am construit-o singură, și eram foarte nefericită și nu am înțeles de ce.

Sorin Ene, psihiatru: Se consideră, la modul extrem de simplist, că există două tipuri de depresie. Depresia exogenă și endogenă. Depresia exogenă, așa cum îi spune și numele vine din afară. Și este depresia endogenă care vine din psihismul omului, din interiorul lui. Practic nu există ceva, un fenomen identificabil, un stresor identificabil în exterior care să-i producă lui această stare. Și totuși depresia vine. Se manifestă. De foarte multe ori oamenii care au acest tip de depresie spun „n-aș avea de ce să fiu supărat, trist, și totuși sunt”.

Trei ani a trăit în aceeași casă cu depresia. Trei ani au existat două personaje cu același nume. Andreea Raicu, cea care trebuia să meargă la evenimente de caritate, să pozeze în reviste, să apară la TV și să mențină aparențele...

Andreea Raicu, vedetă TV: Și atunci îmi luam zâmbetul de „viața e perfectă” și mă duceam. Era un efort extraordinar de mare.

...și mai era Andreea Raicu pentru care viața devenise un calvar.

Andreea Raicu, vedetă TV: Am avut foarte multe dimineți în care nu voiam să mă dau jos din pat și în care chiar nu m-am dat jos din pat. Inventam tot felul de scuze că sunt foarte ocupată pentru că pur și simplu nu mai voiam nimic. Mă simțeam foarte rău, eram lipsită de orice fel de dorință de a face orice.

În anul 2012 depresia Andreei a atins punctul critic.

Andreea Raicu, vedetă TV: A fost momentul în care, pentru că mă durea atât de tare ceea ce simțeam, îmi doream să dispar. Nu știu ce-ar fi însemnat asta, dar îmi doream să dispar. Să nu mai exist pe acest pământ, să nu mai simt toată durerea. (Te-ai gândit la sinucidere, te-ai gândit la moarte?) Și asta putea să fie o variantă.

Pentru a se pune pe picioare, Andreea Raicu a străbătut mii de kilometri. A trăit o lună într-un templu din India, a meditat și a mers la cursuri de autocunoaștere. În cazul ei, acest gen de terapie a funcționat, fără să fie nevoită să recurgă la medicația antidepresivă.

Andreea Raicu, vedetă TV: Singurul lucru pe care l-am avut a fost determinarea. E ca și când toată viața până acum trei ani am trăit undeva într-un beci sau într-un oraș foarte gri, fără lumină și cu foarte mult frig și dintr-o dată am ajuns la New York. Unde era gri supraviețuiam, iar acum trăiesc.

Boala secolului XXI

Nu toată lumea are resursele financiare de a merge la un terapeut sau pentru a călători în Orientul Îndepărtat. În anul 2014, la Timișoara, o echipă de cercetători de la Universitatea de Vest, în colaborare cu două instituții din străinătate, au elaborat un studiu online de tratare gratuită a depresiei. 79 de persoane au beneficiat de 9 săptămâni de tratament, de pe propria canapea.

Bogdan Tulbure, psiholog: Am constatat că cele două ramuri de intervenție pe care le-am folosit, una augumentată psihologic, am folosit exerciții de mindfulness, împreună cu tehnicile clasice de terapie comportamentală, și în a doua ramură de tratament am folosit intervențiile cognitiv comportamentale care au fost augumentate religios. Pentru persoane cu interese creștine. Și cele două programe de tratament au avut efecte semnificative. Participantul avea un terapeut cu care lucra online și terapeutul online se ocupa de el și îi dădea în fiecare săptămână feedback la temele pe care le-a făcut și acces la următoarele module. Rata de remisie pe care am obținut-o este asemănătoare cu cea obținută în studiile internaționale și în cazul nostru a fost de 35%.

Deocamdată, proiectul nu a fost transformat într-un program național, deși metodele folosite și-au dovedit eficiența în tratarea depresiei.

Bogdan Tulbure, psiholog: În momentul de față site-ul există, infrastructura există și am putea în continuare să-l folosim, dar deocamdată el rămâne așa, ca un instrument potențial, pentru a fi și implementat în practica clinică obișnuită.

Sănătatea mintală nu este o prioritate pentru stat

Într-o țară în care cel puțin 10% din populație este depresivă, și în ciuda atenționărilor venite din partea Organizației Mondiale a Sănătății, nu avem nici o strategie națională de prevenire a acestui fenomen. Mai mult, nu există niciun studiu care să indice numărul exact al bolnavilor psihic din România.

Ileana Botezat Antonescu, directorul Centrului Național pentru Sănătate Mintală: Nu poți să spui câți oameni suferă de depresie pentru că nu toți... nu ai cum să-i monitorizezi pe toți și să-i evaluezi. Îi poți eventual pe cei aflați în tratament. (Și câți sunt în tratament?) Nu pot să vă dau un răspuns direct. Nimeni nu poate spune o cifră fixă.

Cei cinci angajați ai Centrului Național pentru Sănătate Mintală, instituție subordonată Ministerului Sănătății, lucrează într-o clădire care se poate prăbuși oricând. Nu există bani pentru campanii de informare, nu există fonduri pentru cercetare. Sănătatea mintală a poporului român nu pare să reprezinte o prioritate.

Ileana Botezat Antonescu, directorul Centrului Național pentru Sănătate Mintală: Nu știu ce să vă zic. Dacă n-avem, facem ce putem. Multe nu există.

În ultimul an a fost demarată o campanie de diagnosticare a depresiei la nivelul populației generale prin intermediul medicilor de familie. Însă datele care ar putea contura un tablou relevant zac nefolosite pentru că nu are cine să le prelucreze.

Ileana Botezat Antonescu, directorul Centrului Național pentru Sănătate Mintală: Am început să prelucrăm datele, suntem acum în căutarea unui for de specialitate, cu specialiști care să le prelucreze. Sunt date multe, deci volumul de date este mare.

În aceste condiții, există doar câteva organizații non-guvernamentale care se preocupă de această problemă. Voluntar. Psihiatrul Maria Ladea, împreună cu o echipă de tineri specialiști, a decis să se implice în timpul său liber pentru a-i ajuta pe cei care vor să înțeleagă ce înseamnă cu adevărat depresia.

Maria Ladea, psihiatru: Cuvântul depresie la români înseamnă foarte multe lucruri. Am fondat acest ONG care are acest site, depresiv.ro, tocmai pentru informare. Am putea grosso-modo să ne gândim la două categorii. Sunt persoane care sunt curioase, într-adevar, nu neapărat cele mai educate, care vor să ințeleagă, vor să afle, își pun întrebarea „de ce?”, întreabă medicul. Sunt persoane care spun că e un moft, ce contează? Lasă, mergi mai departe.

Mihai Bran, psihiatru: Am avut pacienți care veneau și spuneau că „am citit pe internet că am depresie și n-o să mă fac bine și că tre să iau tratamentul ăla”. Și împreună cu câțiva colegi, cu doamna conf. Ladea, cu câțiva prieteni IT-iști , programatori, am format această echipă și ne-am propus să dezvoltăm acest site prin care să aducem oamenilor de rând informații despre această boală invalidantă a secolului în care trăim.

Pe site există și o aplicație de autodiagnostic, care poate oferi indicii importante referitoare la starea de sănătate a utilizatorului. În doi ani, 20.000 de oameni au completat acest chestionar și au aflat dacă este nevoie sau nu să consulte un specialist.

Mihai Bran, psihiatru: Am reușit să dezvoltăm o aplicație care are la bază o scală clinică, scală care se numește hospital anxiety and depression scale, prin care oricine se poate evalua dacă suferă de depresie sau de tulburări de anxietate.

Depresia, boala autodistrugerii

În 1997, internetul abia apărea în România. Telefoanele mobile erau de dimensiunea unei cărămizi, iar depresia nu făcea parte din vocabularul medical al românilor.

Mihaela Miroiu, profesor universitar, politolog: Din punctul meu de vedere, medicul nu era o alternativă atunci pentru că nici nu tratam chestia asta ca pe o problemă medicală, ci mai degrabă ca pe o năpastă. Ți se întâmplă o năpastă și rămâi prostit în năpasta ta. Nu știi că e posibilă o ieșire.

Mihaela Miroiu era decan al Facultății de Științe Politice din cadrul SNSPA atunci când a trecut prin primul episod depresiv.

Mihaela Miroiu, profesor universitar, politolog: Manifestările erau cum nu se poate mai somatice, trecând peste ceea ce s-ar chema o stare de disperare. O stare de disperare uriașă în care nu mai știai ce să faci cu tine. Practic, cred că singurul lucru pe care mi-l doream era să dispar. Să dispar! Sau să dorm încât să nu mai știu pe ce lume trăiesc. Și povestea asta a ținut cinci săptămâni. Am ajuns aproape la autodistrugere prin înfometare și lipsă de somn pentru că nu am avut cultura generală să recunosc că asta-i o boală.

A ajuns la spital printr-un noroc. Un coleg care avusese depresie în trecut a recunoscut simptomele și a dus-o la medic.

Mihaela Miroiu, profesor universitar, politolog: Eu nu știu ce-aș fi făcut fără asta. Poate nu eram salvată. Și în condițiile astea pur și simplu ceea ce te înspăimântă cel mai mult e propria ta persoană și propriile tale reacții. Ajungi să îți fie frică de tine. Nu știi cine Dumnezeu mai ești, chiar dacă din punct de vedere rațional ești perfect conștient, decuplarea emoțională e uriașă. Și ucigătoare, te strivește. Te strivește sentimentul că nu mai vezi în fața ta decât ceva mic, negru, care-ți la bate la ușă ori de câte ori ești treaz. Și atenție, nu e o fantomă, e ceea ce eu la un moment dat când am pomenit despre treaba asta o numeam urâta. A venit urâta. Starea asta de urât existențial.

Cei care au trecut printr-o depresie majoră povestesc că prezența oamenilor este insuportabilă, dar singurătatea este și mai grea.

Mihaela Miroiu, profesor universitar, politolog: Și e absurd să-ți închipui că poți să ieși din povestea asta prin voință. E boala lipsei de voință, în primul rând boala lipsei de voință de a trăi. Nici cei din jur nu știu ce să facă și luptă cu tine că ai o problemă de voință și încearcă să te înveselească. Complet greșit, nu vor reuși.

Sorin Ene, psihiatru: Unul din marile obstacole pe care le are de depășit depresivul, omul care are o depresie, este incapacitatea celor din jur să-i înțeleagă suferința. Asta-i marea problemă a oamenilor ăstora că nu înțeleg că depresia nu te lasă să vrei. Asta e. Nu că nu poți. Nu poți să vrei să faci chestia respectivă. „Fă și tu un efort de voință”. Păi nu pot. Aș vrea, dar nu pot.

Mihaela Miroiu a avut alte două recidive în șapte ani. După cea din urmă a decis să nu mai întrerupă tratamentul medicamentos.

Mihaela Miroiu, profesor universitar, politolog: N-am avut nicio tentativă de suicid, nici nu m-am gândit o clipă la suicid, dar m-am gândit la moarte. Respectiv m-am gândit că alternativa la starea pe care o am ar fi să plec din lumea asta, știind însă clar că nu voi pleca făcându-mi singură chestia asta, ci că probabil o să mă prăbușesc fizic atât de tare încât o să mor natural. Și este situația în care vezi moartea ca pe o ieșire bună din starea în care te afli. De aceea e foarte periculoasă.

Sorin Ene, psihiatru: O depresie poartă în sine undeva sămânța suicidului. Adică una din sarcinile cele mai riscante și cele mai ambigue pe care le are un psihiatru este să estimeze riscul de sucid la persoana din fața lui. De cele mai multe ori intenția suicidară este disimulată.

Când ajutorul vine prea târziu

În 2010 Mădălina Manole a înghițit o jumătate de sticlă de insecticid. Un an mai târziu, Mălina Olinescu s-a aruncat în gol de pe blocul în care locuia. În 2014, actorul Robin Williams a fost găsit spânzurat. În martie 2015, pilotul german Andreas Lubitz a prăbușit intenționat avionul pe care-l pilota în Alpii francezi. Pe 9 octombrie 2015, o avocată din București și-a aruncat copilul de numai 5 ani de la ultimul etaj, apoi s-a aruncat și ea în gol. În toate aceste situații anchetatorii au stabilit că cel mai probabil, depresia este cauza care a împins la sinucidere. Reporterii Digi24 au mers la Cluj, acolo unde Doina Cosman, psihiatru și specialist în suicidologie, a pus bazele Alianței Române de Prevenție a Suicidului.

Doina Cosman, specialist în suicidologie: În 2014 s-au sinucis în jur de 2.500 de oameni în România. Majoritatea celor care se sinucid au totuși o depresie diagnosticată sau non-diagnosticată.

În România, atunci când cineva ajunge la un pas de sinucidere, există puține metode prin care poate fi oprit.

Doina Cosman, specialist în suicidologie: În România nu există o strategie națională în ceea ce privește prevenția comportamentului suicidar, de altfel ați și putut vedea că nu au fost foarte eficiente metodele de prevenire a decesului acelei femei care s-a urcat în București pe un bloc.

Tocmai din acest motiv, în anul 2013, a fost înființat un serviciu unic în țară: telefonul verde antisuicid. Pentru mulți, granița dintre viață și moarte este trasată de un banal apel telefonic.

Doina Cosman, specialist în suicidologie: La telefonul verde antisuicid care funcționează de mai bine de doi ani și care are o funcționare națională am întâlnit foarte multe cazuri care ne mărturiseau că sunt deciși să se sinucidă, fie să se arunce în apă, fie să înghită pilulele pe care le au în față.

Este imposibil de estimat câte vieți au fost salvate în acest fel. După ce pune receptorul în furcă, voluntarul nu poate ști dacă gestul sinucigaș a fost sau nu dus la bun sfârșit.

Voluntar: La linia de criză antisuicid incertitudinea și gestionarea ei sunt foarte importante. Să accepți că este vorba de fapt nu de a controla felul în care se desfășoară după acel apel destinul persoanei care a sunat și cu care ai vorbit, ci e vorba de o conexiune.

Zecile de voluntari care lucrează aici, în fiecare seară de la 7 până la 7 dimineața, sunt instruiți periodic de specialiști în prevenirea suicidului. Trec prin diferite scenarii și învață ce să facă atunci când vorbesc cu o persoană care este pe cale să își ia viața.

Voluntar: Presupune să nu-i spui omului care sună fă asta sau asta, presupune să asculți, să ai urechea ciulită, să fii atent la nuanțe, la orice vorbă, la orice oftat de la celalalt capăt al firului, la orice pauză, tăcere, să fii atent și să fii dispus să înțelegi și o altă perspectivă diferită de a ta. Și să înțelegi perspectiva unei persoane care are niște experiențe de viață pe care tu nu le-ai avut și nu le vei avea niciodată.

În timpul în care ați urmărit acest reportaj, în lume s-au sinucis aproximativ 45 de persoane din cauza depresiei. La fiecare 40 de secunde, undeva pe glob, un om își ia viața. Depresia este o boală pe care cei care au trăit-o o numesc paralizantă. În următorii ani, dacă ceva radical nu se schimbă în ritmul nostru de viață, depresia va ajunge principala cauză a mortalității la nivel mondial.

Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News

Partenerii noștri