Sari la conținut

VIDEO. Incursiune în ultimele păduri virgine ale României

Pădurea este rezultatul unei lupte permanente pentru supravieţuire. Bătălia aprigă se dă pentru lumină. Fiecare specie s-a adaptat ca să câştige cursa. România încă deţine 3 % de pădure virgină, din totalul suprafeţelor împădurite, adică zone în care natura s-a dezvoltat după rânduielile ei, fără intervenţia omului. O incursiune în pădurile magice din ţară, într-un reportaj special Din | Interior.

Cel mai bătrân arbore din parcul Retezat are mai bine de 400 de ani.

Pădurea virgină este un întreg univers în miniatură, o adevărată capsulă a timpului. Este locul miraculos în care arborii, insectele, florile, reptilele, mamiferele trăiesc într-un echilibru desăvârşit, sfidând timpul.

„Ce înseamnă pădurea naturală? În marea majoritate a locurilor unde s-ar plimba oamenii în România, să zicem, ar vedea păduri foarte uniforme. Chiar dacă este şi lemn uscat pe acolo şi creează această senzaţie de sălbăticie. Dar majoritatea pădurilor care au arbori cam la aceeaşi dimensiune, foarte frumos aşezaţi, pare curată pădurea, aceea nu este o pădure virgină. O pădure virgină apare misterioasă în primul rând. Pentru că în jurul tău sunt arbori foarte mari, foarte scorburoşi şi în jurul acestora arbori mult mai tineri, ca şi cum bătrânii aceştia şi-ar creşte următoarea generaţie, ceea ce nu vezi într-o pădure naturală cultivată”, spune Erika Stanciu, coordonator Fundaţia ProParc.

„Dacă vrem să ne imaginăm cum arăta România acum 300 de ani, acum 500 de ani, acum 1000 de ani, aşa arăta. Asta e legenda noastră, ce ne-a mai rămas din legende, din poveşti, din mitologie. Aici ar trebui să trăiască încă zânele şi toate personajele despre care am învăţat în copilărie”, spune Csibi Magor, director de programe la WWF.

În anul 1974, 12% dintre pădurile ţării erau virgine. Astăzi, procentul a scazut sub 3%. Dar şi aşa, în comparaţie cu europenii care şi-au distrus pădurile, noi avem un patrimoniu natural impresionant. Suntem printre puţinii norocoşi ai Europei care au reuşit să conserve cea mai mare suprafaţă de pădure naturală de pe bătrânul continent. Avem 250.000 de hectare de sălbăticie.

„În Europa suntem cei mai bogaţi din acest punct de vedere, chiar dacă suntem foarte puţini cei care recunoaştem aceste păduri ca pe o bogăţie. Suntem una dintre ultimele ţări care mai au aşa ceva”, spune Erika Stanciu.

„Foarte mulţi copaci din această pădure nu se mai găsesc în manualele europene de silvicultură”, spune Csibi Magor, director de program WWF.

„Avem zone cu bazinete întregi: 500, 1000 de hectare, 3000 de hectare de păduri virgine. Or eu nu cred că Polonia mai are aşa ceva. Suntem singurii. Şi Rusia!”, spune Erika Stanciu.

Magor Csibi, Costel Bucur și WWF Romania au reușit să pună sub protecție cea mai întinsă pădure de brad din Europa. În zona Maramureșului, la Strâmbu Băiuț, au fost salvate câteva mii de hectare de pădure.

SINCRON

„Suntem într-o zonă relativ aproape şi de o aşezare umană şi de o cale permanentă de transport, respectiv un drum industrial, astfel încât exploatarea acestor resurse lemnoase nu era deloc o problemă foarte mare. După cum se vede aici, lemn de foarte mari dimensiuni şi de foarte bună calitate a fost lăsat la faţa locului, a putrezit, pur şi simplu reintră în circuitul ecologic fără să fie valorificat, deşi este practic în spatele casei”, spune Costel Bucur, coordonator program WWF.

„Marea majoritate a pădurilor virgine din România a rămas tocmai pentru că accesibilitatea lor este foarte grea. Nu există infrastructură forestieră pentru a intra la aceste păduri, nu a existat capacitatea de a gestiona sau a exploata pădurile”, spune Csibi Magor.

La câteva mii de kilometri distanţă, în sud-vestul ţării, cea mai mare rezervaţie de fag din Europa a supravieţuit neatinsă în ultimii o sută de ani dintr-un singur motiv: sălbăticia este atât de mare încât oamenii nu au putut să facă drumuri de acces.

„Zona asta, Izvoarele Nerei, este constituită din două capete de bazinet, două râuri, Nergana şi Nerganiţa, râuri mici, ogaşe, sunt foarte multe pante şi foarte abrupte. Din cauza acestor dificultăţi tehnice s-a amânat tăierea lor. Norocul a făcut ca în anii 70 să se protejeze o parte a lor, ca apoi, ceva mai târziu, suprafaţa aceasta de 5000 de hectare”, spune Daniel Turcu, cercetător.

Pădurea de molid de la Giumalău face parte din cea mai veche rezervaţie forestieră din România. În anul 1775, în momentul alipirii Bucovinei la Imperiul Austro-Ungar, două treimi din provincie era acoperită de păduri. Zece ani mai târziu, împăratul Franz Joseph a semnat actul care punea bazele primului cod silvic românesc. Documentul prin care pădurea de la Giumalău a fost pusă sub protecţie se află şi acum în arhiva centrului de cercetare.

Pădurea este, în afară de faptul că este bine conservată, din câte date avem noi din literatura de specialitate, şi din discuţii avute cu colegi din străinătate, probabil că este cea mai mare pădure de molid din zona temperată a Europei. Suprafaţa totală a rezervaţiei este undeva la 300 de ha, marele avantaj pentru această pădure este că putem proba nivelul ridicat de naturalitate a ei prin datele istorice pe care le deţinem”, spune Marius Teodosiu, cercetător.

Jumătate din suprafaţa împădurită a României a dispărut pe vremea Imperiului Otoman. În prezent, câteva echipe de cercetători încearcă să convingă lumea că pădurea înseamnă şansa noastră la viaţă.

„Nu cred că dorinţa de a proteja pădurile virgine contravine sau se suprapune cu dorinţa de a utiliza lemnul şi de a exploata pădurile. Este o suprafaţă atât de mică încât aproape că nu contează la cele 6 milioane de hectare de păduri pe care le avem în ţară. Să protejezi, din 6 milioane, 200.000 de hectare de pădure e aproape nimic, dar dincolo de asta sunt pădurile care ne pot învăţa cum să reacţionăm în faţa unor evenimente pe care acum le ştim că se întâmplă, cum sunt schimbările climatice, spune Erika Stanciu.

Ideea că pădurile virgine reprezintă o resursă unică şi irecuperabilă a intrat recent în managementul silvic. Înainte de anii 70 lemnul era văzut doar ca o resursă naturală regenerabilă. În fiecare an, la nivel mondial se taie în jur de 3 miliarde şi jumătate de metri cubi de lemn, dintre care aproape 80% sunt folosiţi pentru încălzire. La fiecare zece ani însă, lumea constată că lemnul este tot mai puţin şi costă tot mai mult.

„Nu oamenii distrug pădurea, ci anumite interese economice distrug pădurea. Nu pădurarii sunt duşmanii pădurilor, pentru că iată, în Strâmbu Băiuţ putem să avem această minunată pădure, pentru că există oameni care sunt trup şi suflet pădure, care ne-au susţinut pe noi de la bun început şi care ţin foarte mult la această pădure”, spune Csibi Magor.

Un petec de pădure seculară ar putea fi exemplul că încă se mai poate face ceva. Între Retezat şi Semenic se află cea mai recentă rezervaţie de pădure naturală din România.

Exporturile înseamnă bani: a fost prima lecţie pe care au învăţat-o Ţările române după pacea cu turcii, din 1829. Atunci a început al doilea val masiv de tăieri în pădurile României. Modelul economic austro-ungar a provocat cele mai mari pagube în materie de resurse naturale.

„Datorită unor schimbari de tehnologie au apărut căile ferate forestiere la început, apoi drumurile forestiere, au început să apară camioanele, s-au modernizat exploatările forestiere şi multe păduri s-au tăiat”, spune Daniel Turcu.

Ursu, unul dintre rangerii din parcul Ratezat, s-a născut într-o familie de afacerişti italieni care a venit în zonă pentru exploatea lemnului. Râul care mărgineşte acum rezervaţia ştiinţifică a Retezatului era numit, cu 100 de ani în urmă, bulevardul lemnului. Milioane de copaci au luat drumul străinătăţii şi asta pentru că lemnul înseamnă aur curat pentru comercianţi.

Convenţia de la Rio, din anul 1992, a stabilit că biodiversitatea este o resursă strategică pentru întreaga planetă şi că toate statele au obligaţia să conserve puţinul care a mai rămas: pădurea virgină.

„S-a schimbat din fericire paradigma de a nu aştepta daruri de la natură, ci să le smulgem. S-a schimbat în ultimii ani şi omul şi-a dat seama că trebuie să înţelegi natura şi să încerci să o imiţi pentru a putea să te bucuri de bunurile şi serviciile ei. Asta vedem foarte bine într-o astfel de pădure”, spune Costel Bucur.

sincron Csibi Magor, director de program WWF

„Toată lumea, când vorbim de păduri virgine se aşteaptă să vedem numai copaci mari, cum e în filmele lui Tolkien, însă pădurea virgină sau pădurea naturală se recunoaşte tocmai prin acest lucru, că arboretul este foarte diversificat”, spune Csibi Magor

Într-o pădure virgină intervenţia omului este absolut nulă. Toate procesele din interiorul ei se petrec în ritmul lor natural. Arborii putreziţi rămân nemișcaţi de zeci şi sute de ani, martori tăcuți ai trecerii implacabile a timpului. 2.000 de specii de insecte trăiesc numai în structura lemnului putred.

„De ce ne interesează acele organisme? Pentru că pe seama lor trăiesc practic într-un lanț trofic multe alte viețuitoare, toate contribuind la ceea ce înseamnă diversitatea de viețuitoare din pădure și în final la echilibrul care se creează în existența pădurii”, spune Nicolai Olenici, Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice.

„Găsim practic o multitudine de specii la toate nivelele piramidei trofice: de la descompunători, primari, secundari - cei care, dacă vreţi, fărîmiţează lemnul; până la a fi din nou înghiţit de către sol, până la celelalte vieţuitoare care se hrănesc cu larvele acestor insecte - şi aici vorbim despre o sumedenie de specii de păsări care sunt specifice zonei biogeografice în care ne aflăm, apoi foarte multe specii de ciuperci care îşi au seva din lemn mort şi din solul îmbogăţit cu lemn mort care a reintrat în circuitul natural. Pe urmă vorbim de mamiferele mici: pârşi, şoareci de pădure, diverse specii, specii de amfibieni care au în astfel de trunchiuri suficientă umiditate pentru a se adăposti în zielle toride şi aşa mai departe”, spune Costel Bucur.

Cu alte cuvinte existenţa ursului, a căprioarei sau a vulturului pleşuv se datorează morţii şi putregaiului din arbori.

Lanțul trofic este o succesiune de organisme care trăiesc unele pe seama altora. De exemplu, începe arborele acesta să se usuce, este colonizat de gândacii de scoarță pe care noi îi considerăm în pădurile gestionate economic ca dăunători, dar pe seama lor vin alte specii de insecte, insecte prădătoare care trăiesc, insecte parazite, parazitoizi le spunem, pentru că ei ca adulți trăiesc cu nectar din flori, dar ca larve trăiesc în corpul acelor larve iar pe seama prădătorilor pot să trăiască alte categorii de insecte sau păsări”, spune Nicolai Olenici.

Aşa se face că lemnul mort, până acum 20 de ani „gunoiul pădurii”, este păstrat şi studiat în pădurile virgine ca fiind singurul păstrător al câtorva specii de insecte care întregesc lanţul dezvoltării într-un sistem pe care natura l-a perfecţionat singură.

„Ceea ce vedem aici, pe acest arbore mort, sunt urmele făcute de larvele unor specii de insecte pe care noi îi numim croitori, niște gândaci din familia ceramicide. Urmele pe care le vedem aici sunt urme făcute de ciocănitori care au bătut cu ciocul în lemn, căutând larvele acestea de insecte pentru a se hrăni”, spune Nicolai Olenici.

„Avem mari probleme în Europa de vest cu aceste insecte, numite gândaci de scoarță. Sunt niște insecte care rod exact în țesutul generator al lemnului care generează și lemn pe interior și scoarța pe exterior. Se numește cambiu și care atacă acest țesut, îl rod și practic produc uscarea arborilor. Nu putem găsi într-o pădure naturală astfel de probleme, având în vedere că aceste insecte, datorită lemnului mort, există multe alte insecte și există, dacă vreți, o foarte mare bogăție de hrană pentru păsări”, spune Costel Bucur.

Cu alte cuvinte, într-o pădure virgină cu arbori putrezi, invazia insectelor nu contează şi asta pentru că natura şi-a format propriul său echilibru: păsările se hrănesc cu gândaci de scoartă. În pădurile de cultură, ciocănitorile nu își fac cuib pentru că nu ar avea ce să mănânce, motiv pentru care arborii rămân vulnerabili în faţa unui atac al insectelor.

Olivier trăieşte în Câmpulung Moldovenesc de aproape 10 ani şi se consideră deja de-al locului. A venit în România după ce a cercetat pădurile din Finlanda şi Canada, acolo unde a început cel mai amplu şi modern proiect de cartografiere a pădurilor. În România a adăugat ceva preocupărilor sale. „Arborii captează bioxidul de carbon care este în atmosferă prin fotosinteză, ca orice plantă. Și ea o transformă în materie organică. Arborii realizează fotosinteza, captează bioxid de carbon şi îl transformă în lemn. Sau în frunze. Frunzele cad şi putrezesc. Deci se descompun. Deci carbonul care a fost la un timp absorbit şi stocat sub formă de frunză se va elibera din nou către amosferă. Deci este un stocaj de scurtă durată. Lemnul, în schimb, se păstrează foarte foarte mulţi ani. Avem nişte arbori, aici nu, dar avem în România arbori de 300, 400 de ani. Asta este fereastra temporară în care CO2 este eliberat în atmosferă şi rămâne în ecosistemul forestier. De aceea ne referim la pădure ca fiind o stocare de carbon”, spune Olivier Guillaume, cercetător.

Din anii 70, de când lumea a început să conştientizeze problema încălzirii globale, au fost cercetători care au susţinut că arborii, tocmai graţie faptului că se hrănesc cu bioxid de carbon, ar putea creşte mai mari, mai repede. Cercetările din ultima vreme arată însă contrariul. Studiile au fost făcute în păduri naturale, singurele locuri unde copacii pot trăi până la câteva sute de ani. Exact în acest lucru stă valoarea pădurii virgine.

Pădurile virgine încă mai vorbesc despre miracolul naturii. Despre oxigen, despre viaţă. Despre o resursă unică şi fără preţ. De noi depinde dacă vom reuşi să păstram şi să conservăm biodiversitatea, moştenirea, patrimoniul. Să păstrăm ultimele zone în care natura supravieţuieşte în forma sa pură.