Gabriel Liiceanu: "Pupătura Senatului"

Într-o scrisoare deschisă adresată lui Emil Constantinescu, fiolosoful Gabriel Liiceanu critică insistenţa cu care fostul preşedinte a pledat pentru înfiinţarea unui insitut al Levantului şi jocurile politice aferente. 

Domnule Emil Constantinescu,

Vă adresez aceste rânduri sub impresia celor întâmplate astăzi la Comisia de Învățământ a Senatului, unde a fost discutat și votat proiectul „Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului”, a cărui inițiativă înțeleg că ați avut-o în urmă cu câteva luni. Și vă adresez aceste rânduri în mod public, de vreme ce povestea asta ne privește pe toți, fiind vorba 1. de bani publici, 2. de felul în care se raportează un asemenea proiect la prioritățile țării noastre și 3. de felul în care este el conceput, rămânând să judecăm dacă parfumata poveste a Levantului dumneavoastră, care urmează să redreseze imaginea României în lume, este și altceva decât un nume pompos, o cocardă, o cochilie vidă, o decorație, un cadou, încă „o formă fără fond” sau – de ce nu? – un cadou făcut din banii noștri, o sinecură, din multele forme fără fond și sinecuri din care se alcătuiește istoria civilizației noastre moderne.

Am înțeles că intervenția senatorului Vlad Alexandrescu (USR), care a sugerat în concluzia cuvântului său că proiectul lansat de dumneavoastră, neîntrunind argumente de existență, riscă să aibă aerul unei sinecuri, v-a jignit.  „Nu am să uit această jignire. E prima jignire pe care o primesc în toată viața”, ați spus, amenințător, dar și pândit de ridicol: căci ce se întâmplă în fond dacă nu uitați? Sincer vă spun că reacția dumneavoastră cu „jignirea”, din discuția care a avut astăzi loc în „Sala Albă” a Senatului, nu mi s-a părut potrivită. Cred că a te socoti jignit de concluzia unui lanț de argumente nu e un argument, ci un mod de a fugi de purtarea discuției pe fond. Așa se face că, de fapt, nu i-ați răspuns domnului Vlad Alexandrescu la nici un argument, ci v-ați rezumat la retorica de tipul „cum îndrăznești să nu fii de-acord cu mine?” (Până și Iahve își pleca urechea lui divină la argumentele bietului Moise și își mai schimba părerea în funcție de ce auzea.) Oricum, sper că nu suferiți de „sindromul Dumnezeu”, așa cum sper că nici dumneavoastră, nici domnul Tăriceanu nu ați participat la discuția din Comisie ca să-i intimidați pe mai tinerii senatori cu morga funcțiilor trecute și prezente, ci doar ca să dezbateți, fără patimă și fără aroganță, oportunitatea unui proiect. Căci merita văzut – nu e așa? – dacă proiectul cu pricina, fiind vorba de banii țării și negăsindu-și nici o justificare anume, era sau nu o sinecură. Excludeți total această posibilitate? De vreme ce, în lipsa unei justificări solide a proiectului, această posibilitate apare, o discuție cât mai destinsă merită să se facă în jurul ei.

Articolul integral, pe Contributors.ro