„Decembrie 2019. Nici Chițoiu, fost ministru, nu va face vreo zi de pușcărie pentru omor. În ciuda declarațiilor martorilor, se va ajunge probabil la concluzia că vitezomanul de 82 de ani s-a năpustit pe contrasens cu sălbăticia specifică vârstei sale”, scrie Cristian Tudor Popescu.
Acesta reia textul scris de el în 2004, după ce Carmen Păunescu a accidentat mortal trei membri ai unei familii care se întorcea din vacanță de la Herculane, sub titlul „15 ani mai târziu, amărâții sunt uciși la fel”
„De la Dacia neagră cu număr mic la gip. Iată una dintre sintezele posibile ale chenzinei de ani trecuţi de la Ceauşescu încoace.
„Lumea bună“ de pe vremuri ţinea şi ea să-şi afişeze distanţa faţă de „guvizi“ (apud Sechelariu), dar o făcea doar prin culoare şi număr, Dacia era tot Dacie.
Într-o ciocnire frontală aveau şanse egale să dea ortul popii şi activistul, şi securistul, şi amărăşteanul. Acum, când o consoartă de senator se repede cu gipanul lansat la 140 km/h direct într-o Dacie nevinovată, care circulă regulamentar, fără să deranjeze pe nimeni, nefericiţii din Dacie mor ca puii de găină, iar madam senator scapă cu ceva fracturi.
De ce intră madam senator berbeceşte în cine se nimereşte? De ce nu numai burdihane cu trei rânduri de guşi, cu barbă sau fără, fac pârtie împrejur la volanul gipanului, dar şi dudui subţiri, blonduţe, rujate intens, sunt fiare când au sub buci un 4x4?
Este vorba de sentimentul românesc al fiinţei în gip. Vehiculul ăsta e înalt şi greu. Te sui şi te uiţi de sus la gândacii care mişună în trafic. Şasiul e ranforsat cu drugi de oţel, bara de protecţie din faţă arată mai degrabă ca un pinten de atac, ai superfrâne, airbaguri, poţi să prinzi 140 km/h doar gâdilând nevrotic pedala de acceleraţie.
Te simţi ca un tanchist dând iama în infanterişti. Şi pare de bun-simţ ca toată lumea să fugă din calea ta. Claxonezi ca la incendiu, clipăi din faruri şi bagi viteză.
Gipul nu simte gropile şi abia saltă trecând peste trupuri. La urma urmei, fraierii făcuţi terci, altfel destinaţi unei morţi anonime, ar trebui să se simtă onoraţi că au fost călcaţi de un cauciuc Dunlop sau Michelin aparţinând maşinii familiei unui senator – ca acei paria indieni care se lăsau striviţi de carul festiv Juggernaut pentru a se reîncarna într-o castă superioară.
Umanişti, filantropi, făcători de bine, pomanageri, sfinţi, asta sunt mai-marii noştri până se suie în gip. După aceea, pe şosele, avem imaginea adevărată a bestiilor feudale sub care trăim.
Gipul e armura şi calul înzăuat din înaltul căruia baronul se uită la iobagii buluciţi în praf. Şi pe urmă se duce şi vorbeşte de solidaritate socială şi de spiritul comunitar european care trebuie să ne anime.
Tot auzim şi vedem că societatea românească s-a polarizat, ceea ce e adevărat, dar polarizarea se face nu numai după avere. Gipul înseamnă, desigur, câteva zeci de mii de euro, înseamnă un consum enorm şi inutil de petrol pe suta de km. Dar mai înseamnă și o adevărată gherilă urbană să-i împiedici pe şmecherii cu bani să dea buzna în parcurile publice fiecare la volanul gipului său.
România se polarizează şi în funcţie de caracterul oamenilor, în umilitori şi umiliţi. Apar tot mai mulţi inşi care nu se simt cu adevărat bine decât umilindu-i pe cei din jur, având ce nu au ei, permiţându-şi ce nu-şi permit cei mulţi. Umilitorii se hrănesc din privirile uneori speriate, uneori jignite, alteori jinduitoare ale celorlalţi. Ei nu se simt mari decât dacă reuşesc să-i facă pe alţii să se simtă mici. Averea devine în primul rând un mijloc de a umili. Şi, iată, de a ucide”
