Sari la conținut
News Alert

BONTON. Poveștile campionilor Invictus

Au luptat împotriva terorismului și au văzut moartea cu ochii, pe fronturile din Irak și Afganistan. Și-au pierdut camarazi și unii dintre ei au rămas cu dizabilități pe care le vor purta întreaga viață. Cu toate astea, militarii au ales să lupte în continuare, pentru a-și depăși limitele. Anul trecut ei au adus medalia de aur României, la Jocurile Invictus de la Toronto. O poveste emoționantă despre curaj, ambiție și determinare, în minutele următoare, la Bonton.

Ei formează echipa Invictus România. Cei care au demonstrat că orice victorie este posibilă. Au luptat în Irak şi Afganistan şi au rămas cu răni care se vindecă greu. Au ales însă să continue lupta: de data aceasta, cea cu propriile lor limite.  Au participat anul trecut la Jocurile Paralimpice Invictus şi s-au întors acasă cu patru medalii.

Ionuț Butoi, plutonier major: Mi am dovedit mie că sunt un Invictus și asta insemnă de fapt concursul. Că fiecare militar să se autodepășească, el însuși, față de ceea ce a făcut înainte. Iar pe mine într-adevăr m-a bucurat că am demonstrat că sunt un Invictus.

Col Nicolae Anghelescu- coordonatul Invictus România: Aici e partea poate de substantă a proiectului Invictus Games. Ideea că se poate, ideea că tu nu ești un om care ai fost îngenuncheat o dată și inseamnă că așa rămai, ești un om care privești demn, te ridici de acolo și chiar dacă nu mai poți să faci anumite lucruri pentru că ai niște dizabilităti, cu sigurantă poți să faci foarte multe lucruri frumoase și utile în viată pentru ține și pentru societate în general.

Laurențiu Șerban - căpitanul Invictus România: Dacă vorbim de atmosferă, eu sunt un om destul de greu de impresionat, dar pot spune că mi s-a făcut pielea de găina pe mine, în două momente: în momentul în care am fost primiți în sală deschiderii oficiale a competiției de către toți oamenii din Toronto care erau în față sălii în care s a desfășurat acea ceremonie. am fost primiți efectiv că niște staruri rock, mi s-a făcut pielea de găina pe mine, cât de mare respect au putut să ne acorde. Și în al doilea moment, a fost atunci când am câștigat medalia de aur și coechipierii au venit, m-au susținut, iar colegul meu Ionuț Butoi, mi-a înmânat drapelul. Da, sunt momente pentru care nu te pregătește nimeni, dar încerci să le faci față și ulterior vorbești despre ele.

Eugen Pătru, colonel: Cu acest proiect Invictus, am reușit să participam la competiții. Până acum eram doar la 1 Decembrie și la anumite festivități, acum chiar suntem apreciați și mă bucur că suntem de folos, nu suntem doar pentru poze.

Invictus este şi proiectul de suflet al fotojurnalistei Ioana Moldovan. Ea a urmărit şi documentat evoluţia echipei, dar nu a crezut că va ajunge ca timp de aproape 1 an, să fie prezentă zilnic la antrenamentele militarilor. Aşa a reuşit să facă peste 18.000 de fotografii. Cele mai bune dintre ele au apărut într-un album foto care ilustreaza perfect munca ehipei Invictus.

Ioana Moldovan: Știam că vreau să prind toate pregătirile sau cât mai mult din pregătiri, dar nu mă așteptăm niciodată că voi petrece atât de mult timp. Dar pur și simplu totul a venit natural. Mi-a făcut plăcere să merg acaolo, să văd cum progresează, cum se antrenează, cum aleargă din ce în ce mai mult și mai repede, cum trag cu arcul din ce în ce mai bine și cumva pe măsură ce ei avansau și creșteau, era și o satisfacție a mea că sunt acolo și că documentez această evoluție. Mi-a rămas în cap povestea lui Laurențiu Șerban și nu atât incidentul în sine în care a fost rănit ci viață lui de după și cum imediat după accident a trăit imediat în spiritul invictus, chiar dacă atunci nu cunoșteam acest termen. Și-a luat carnetrul de motociclist, face parapantă... nu a renunțat la nimic din ce și-ar fi dorit să facă, deși are un picior amputat de sub genunchi și mi s-a părut cu totul și cu totul impresionant și mi se pare un model pentru oricine trece printr-o astfel de încercare cum poți să revii la viață și cum poți să nu renunți la anumite vise și dorințe.

Locotenent colonelul Laurenţiu Şerban este căpitanul echipei României şi cel care anul trecut a câştigat prima medalie pentru ţara noastră: bronz la atletism, proba de 1500 metri. A învăţat să trăiască în spiritul Invictus încă din 2006, anul în care războiul din Afganistan l-a lăsat fără piciorul drept.

Laurențiu Șerban - căpitanul Invictus România: Când pleci la luptă, nu cred că nimeni se gândește vreodată la frică sau că va păți ceva, pentru că pierzi lupta înainte să înceapă. Frica asupra faptului că nu mai am picior, nu... eram bucuros că sunt în viață, că aveam genunchiul, ceea ce este mare lucru și mă ajută acum să am o viață aproape normală, eram bucuros că eram în viață, pentru că am avut colegi care au murit la acel moment- subloc post mortem ionită drăgușanu.

Deşi războiul l-a lasat fară o jumătate din piciorul drept, Laurenţiu Şerban şi-a dorit să se întoarcă pe front.

Laurențiu Șerban- căpitanul Invictus România: Am considerat că eu nu mi-am terminat misiunea și am decis să mă întorc acolo, pentru a o duce la bun sfârșit. Și probabil că a da piept cu o situație care te-a lăsat la un moment dat la pământ, îți confirmi sigur că ai trecut peste acel moment. Și am fost de 5 ori în Afgansitan după acel moment și pot spune că dând piept cu demonii interiori, dacă pot să spun asta, te face să treci peste. Că și atunci când dacă ai un accident auto, asta înseamnă că nu mai mergi cu mașină.

Laurenţiu nu a văzut niciodată accidentul din Afgansitan ca pe o dramă. Pentru el a fost momentul în care şi-a propus să se autodepăşească şi să îşi demonstreze că poate să facă orice îşi propune. Astăzi are o cariera militară impresionantă, participă la competiţii paralimpice, face sporturi extreme şi se bucură de cel mai mare câştig al său: familia.

Laurențiu Șerban - căpitanul Invictus România: Că să rezum câștigul de după accident: pot spune că înainte de accident nu aveam mai nimic, acum am o familie. Ceea ce nu egalează cu nimic piciorul..este mult superior așa că dacă aș avea vreodată de ales între picior și ceea ce am acum, evident e bun piciorul pe care îl am acum: de lemn!

Plutonierul-major Ionuţ Butoi a câştigat medalia de argint la proba individuală de tir cu arcul şi aur, cu echipa. Victoria lui a fost impresionantă şi pentru faptul că Ionuţ a descoperit acest sport cu doar 6 luni înainte de competiţie.

Ionuț Butoi - plutonier major: Aceleași emoții le am și acuma pentru că totdeauna m-am rugat la cei decedați în timpul concursului. Care m-au ajutat acolo de sus și plus de asta, nu știu, poate că nu era necesar sau poate era așa um sunt în căruț sacrificiul a fost destul de mare pentru mine. Antrenamente, plecatul de acasă care nu știu dacă mulți le am înțeles sau nu. Dar care indiferent de greutățile prin care am trecut la antrenamente, am reușit.

Georgeta Elena Butoi, soția lui Ionuț Butoi: Greu! Nu pot să spun când îmi aduc aminte ce a fost acolo... acolo am stat șapte zile plângând. Să vezi persoane fără mâini, fără picioare, cu proteze, să alerge vor să... nu există. Și Invictusul pentru el a fost de a-i da puterea și mai mult de a merge spre sport că el dacă așa este poate. Altul cu mai mari probleme de sănătate a putut și el nu. Și atunci le da automat o altă forță și mai puternică să continue.

În ziua în care împlinea 30 de ani, viaţa lui Ionuţ părea perfectă. Avea cariera militară la care visase, o familie şi aştepta un copil. La o zi după aniversarea sa, militarul a fost rănit grav, în urma unei explozii. Şi-a fracturat coloana, a rămas paralizat de la brâu în jos şi de atunci îşi petrece fiecare zi într-un scaun cu rotile.

Ionuț Butoi - plutonier major: Mă gândeam în momentele acela că nu vreau să fiu o povară pentru familie...

După accident, necazurile păreau că nu se mai sfârşescă. A urmat un divorţ, durerea de a nu îşi mai vedea copilul zilnic şi moartea tatălui. A învăţat însă ca un luptător nu renunţă niciodată. După 3 ani, a cunoscut-o pe cea care astăzi îi este sotie şi îl însoțeşte peste tot.

Georgeta Elena Butoi, soția lui Ionuț Butoi: Pentru mine nu a fost niciodată nici o problemă că el este cu dezabilitate, în cărucior, că se poate deplasa sau nu niciodată nu mi am pus lucrurile astea sau să trăiesc cu frică să merg mai departe lângă un bărbat că el, nu pentru că am fost căsătorita 21 de ani cu un bărbat puternic și de toate și am trecut... și atunci am spus că sufletul contează ft mult și el are un suflet de aur. Și nu aș da niciodată înapoi nici acum, mai ales acum să zic. Și un părinte dacă îl ai și este imobilizat sau trebuie să l întreții, este părintele tău dar pe cineva care îl iubești mai presus că un părinte. Fiecare are dragostea lor acolo și nu contează.

Ionuț Butoi - plutonier major: Tot ce mi-am dorit înainte de accident am primit acuma în cărucior. Chiar și după ce am divorțat așa în cărucior știam că sunt capabil să pot avea o familie lângă mine și mi-am dorit această familie.

Acum Ionu' nu mai este apt, din punct de vedere medical, pentru a mai putea merge în misiuni militare. Cu toate astea spune că, dacă ar putea, ar pleca din nou.

Ionuț Butoi:  Sincer, da!!! Probabil că un militar pregătit niciodată nu dă înapoi. Și nu știu dacă aș putea da înapoi vreodată...

Din lotul Invictus a facut parte şi Eugen Pătru, campion mondial militar la tir cu arcul. Colonelul a fost rănit în Afgansitan şi a rămas fără muşchi la ambele gambe şi paralizie completă la nervul sciatic. A suferit 26 de intervenţii chirurgicale şi, la 24 de ani, a învăţat să meargă din nou. Şi el îşi doreşte să se întoarcă pe front....

Eugen Pătru- colonel: E destul de complicat să explici sentimentul, dar de multe ori îmi place să fac patrule și eliberăm anumite sate și se simțeau oarecum și ei protejați fiindcă îi ajutăm cu mâncare, cu apa, plus că ne spuneau seara că vin talibanii peste ei și amenință și tot felul și se simțeau oarecum protejați.

Eugen Pătru- colonel: Eu am căzut lângă mașină și mă gândeam atunci că nu o să pot să mai merg, dacă nu am putut să mă ridic atunci. E cel mai cumplit să stai în picioare și în câteva secunde să nu te mai poți ridica în picioare.

Ioana Moldovan: Mi s-a făcut piela de găina când spunea că cel mai greu test pe care l a făcut în spital, în perioada de recuperare, era să stea în față oglindei, să se spele pe dinți. Și când ești dimineață și faci ceva atât de natural că spălatul de dinți și nu necesită nicun efort, și când stai să te gândești că pentru cineva acest lucru a fost cel mai greu test din viață lui...nu știu, te mișcă..ți se face pielea de găina! Asta e sentimentul acum.

După accident, Eugen a hotărât să ascundă familiei sale gravitatea situaţiei.

Eugen Pătru- colonel: Am sunat o pe mama, mama era cu un reprezentant al MApN-ului... prima data i-a spus că nu am mâini, a două oară i-a spus că nu am picioare. Am sunat-o și mi-a zis să îi spun cât pot de repede ce nu am, mâini sau picoare și i-am zis „sunt întreg, am și mâini și picioare, am câteva zgârieturi la picioare, dar te rog frumos spune-i și Elenei(soră-mea) că sunt OK”. Știam că o să apară la televizor treaba asta și nu voiam să se sperie. Aflând Elena știam că o să afle și Andra.

Andra Pătru- soția lui Eugen Pătru: A fost destul de greu atunci, sincer mă legăm de orice chestie minoră, inclusiv faptul că la tv când erau enumerați răniții el era ultimul amintit și mă gândeam că dacă e ultimul, poate e cel mai puțin rănit, orice speranță.

Militarul a înţeles însă că viaţa merge mai departe. Acum aşteaptă un copil cu Andra, cea care i-a devenit soţie.

Andra Pătru- soția lui Eugen Pătru: Vom avea un bebeluș anul acesta, se va naște la finalul lunii mai, vom avea un baiatel, ne-am dorit foarte mult să se întâmple asta.

Militarii au demosnstrat că prin muncă, ambiţie şi credinţă în propriile lor forţe, imposibilul poate fi posibil... Şi anul acesta ei vor reprezenta România la Jocurile Invictus de la Sidney.

Pe aceeași temă