Din interior. Fenomenul familiilor despărțite de granițe

Data publicării:
din interior

Fenomenul familiilor despărțite de granițe continuă. Numai în ultimul an, peste 200.000 de români au plecat la muncă în străinătate. În urma multora rămân copiii care vor purta ca un tatuaj pe viață, despărțirea de părinții lor. Povestea acestora, într-un reportaj special, Din interior.

În ultimii zece ani, peste trei milioane de români și-au pus speranțele într-o geantă și au plecat la muncă în străinătate. Sună acasă mai ales în ziua lor liberă și își permit să vină acasă o dată pe an, fie în concediul de vară, fie de Crăciun. Au plecat pentru viitorul copiilor lor rămași acasă, un viitor mai bun, în România.

Elena Voitic: Am avut şase copii, au crescut, au plecat, am mai crescut doi nepoţi care tot aşa, mamă-sa a plecat în Italia, i-am avut trei ani în grijă.

Ionela Niță: Majoritatea sunt plecați, mai ales tinerii sunt plecați prin afară, să-și facă o condiție mai bună, un trai mai bun, mai decent, după posibilitățile pe care le-au găsit.

Pe mulți tineri, copilăriile marcate de singurătate i-au împins în anturaje în care curajul se măsoară în rapiditatea cu care comiți o infracțiune. Majoritatea adolescenților de după gratii, cu părinții plecați, sunt închiși pentru furt, tâlhărie sau conducere fără permis.

Gabriel Gorgan: Viața mea era schimbată, nu eram aici, dacă mama nu pleca. Nu mă băgam în anturaje, aveam de la cine să învăț ce să fac bine, să nu mai fac prostii. Avea cine să mă certe. A venit la ușă, hai la post. Hai! M-au luat, m-au băgat pe arest și nu mi-au mai dat drumul.

Reporter: Cum au primit vestea cei de acasă?

Gabriel Gorgan: Urât. Mama a plans, tata m-a înjurat.

Gabriel Gorgan are 18 ani și 9 clase. Când a plecat mama sa la muncă în Italia, a schimbat mersul la handbal pe mersul la muncă necalificată. În curând, țigările au devenit etnobotancie, iar comiterea de infracțiuni, joacă. Acum este internat în Centrul Educativ de la Buziaș, iar în dosarul lui stă ca o pată noaptea în care a spart un bar.

Gabriel Gorgan: Atâta știu, cum eu eram ocupat mai mult cu handbalul, eu nu prea eram acasă când vorbeau ei discuții din alea că pleacă, și chiar în ziua aia am văzut că își face bagajele și se duce. Și mi-a spus că pleacă în Italia și eu n-am vrut să plec până când a plecat.

Reporter: Ați condus-o?

Gabriel Gorgan: Păi, de la ușă până la poartă.

Reporter: Îți amintești dacă v-a zis ceva atunci?

Gabriel Gorgan: Să fim cuminți și să nu facem prostii.

Mama sa, Florica, a renunțat la slujba de îngrijitoare la o mănăstire de lângă casă și a plecat să îngrijească o bătrână în Italia. Și-a sărutat copiii, i-a rugat să fie cuminți și a plecat încrezătoare că își va putea achita repede datoria de 8000 de lei de la bancă. Au trecut șapte ani de când s-a urcat în autocarul care a dus-o spre meseria de badantă.

Florica Gorgan: Nu știam ce mă așteaptă. Atât am zis, pornesc la drum ca să mă pot scăpa de bancă, ca să îmi pot plăti datoriile la bancă. Și după aia mai vedem. Înainte de a pleca, am vorbit cu ei, că plec, și au înțeles toți. Toți copiii au înțeles și sunt conștienți și astăzi că dacă nu plecam, ce se întâmpla cu noi?

Gabriel Gorgan: După ce a plecat mama, după ce veneam de la lucru, făceam antrenamente la handbal și cam atât era programul meu. Veneam de la lucru, handbal, acasă, somn, la lucru și tot așa. Am văzut multe filme cum făceau ăştia spargeri şi tâmpenii şi m-am băgat într-un anturaj mai aiurea, care se drogau şi, na, m-am luat şi eu după ei. Şi am zis o dată şi eu, aşa în prostie, să merg să spargem un bar.

Florica Gorgan: Pentru o mama să vadă așa ceva, să se întâmple, foarte, foarte greu.

Reporter: Credeți că dacă ați fi rămas acasă lucrurile ar fi stat altfel?

Florica Gorgan: Nu știu, probabil. Probabil că da. Am fost mai severă cu ei și cred că nu s-ar fi întâmplat așa ceva.

Gabriel Gorgan: Nu, nu m-a învățat nimeni ce să fac bine și ce nu. Am încercat să mă descurc singur, să văd eu pe pielea mea. Și acum am aflat.

Florica Gorgan: Doi dintre colegii de camera s-au bătut și el probabil a vrut să-i despartă sau să intre între ei ca să nu se bată și atunci unul dintre ei a luat scaunul și i-a dat cu scaunul în cap. I-au spart capul, au chemat gardianul de serviciu, n-a venit nimeni, a căzut jos și a leșinat lângă ușă și când a văzut gardianul că i-a ieșit sângele pe sub ușă, atunci el s-a dus să vadă ce s-a întâmplat.

Gabriel Gorgan: Mă întreabă cât mai am, dacă am făcut ceva prostii, îmi tot zice să nu fac prostii, să plec mai repede acasă și cam atât. Eu o întreb pe ea dacă e bine, dacă e sănătoasă și ce mai face. Atâr. Și ce se mai întâmplă pe afară.

Florica Gorgan: Să se roage la Dumnezeu și să-și mai facă un pic de curaj. O să treacă și peste asta. Să fie tare, să fie învățătură de minte. Dacă o dată a greșit să nu se mai repete niciodată.

Gabriel Gorgan: Viața mea de familie dacă aş fi copil, pentru mine ar fi să am doi părinţi care prima dată să se înţeleagă şi fraţii să se înţeleagă între ei, să aibă din ce să trăiască şi să înveţe cu cap şi lucrurile pe care le fac, să le facă cu cap.

Florica Gorgan: O familie însemna un lucru sacru. Dacă ar fi 2011, cred că i-aș lua pe toți, vrând, nevrând, și i-aș aduce aici. Să fie toți aproape de mine, să-i pot ajuta când au nevoie, să fiu lângă ei când au nevoie.

Gabriel Gorgan: După ce ies de aici îmi văd viaţa să plec 2, 3, 5 ani în Italia şi după să vin aici, să îmi iau un apartament sau o casă să am unde să stau.

Florica Gorgan: Pentru mine acasă e acasă, în România.

În detenţie mai sunt sute de tineri care au fost crescuţi de rude sau care, după ce părinţii lor au plecat la muncă în străinătate, au rămas singuri acasă.

Anonim: Neavând suficiente resurse, maică-mea a fost nevoită să plece, i-a oferit cineva un loc de muncă în Italia și ea a acceptat. Tatăl meu era închis.

Mihai Constantin, 20 de ani, mai are trei luni de executat: M-am reapucat de droguri, m-am reapucat să fur după ce mama a plecat. Când eram mic voiam să devin jandarm. Dar neavând cine să mă tragă de mânecă în ultima vreme.

Simonetti Marina Valdora, șef asistență psihosocială: În ultimii ani au crescut familiile copiilor care au părinții plecați în străinătate și sunt lăsați în grija rudelor sau a bunicilor. Mai toți au nevoie de afecțiune și cer cumva atenția. 33% dintre copii, dacă lucrezi cu ei, așa cum lucrăm noi, cu programe, cu intervenție individuală, se pot recupera, 33% că lucrezi cu ei, că nu lucrezi se recuperează pentru că învață din procesul penal prin care trec, faptul că merg la poliție, faptul că merg în instanță, pentru că sunt audiați, pentru că au viața pur și simplu de aici, iar 33%, din păcate, poți să faci cam tot ce e posibil uman, nu se vor schimba.

La 600 de kilometri distanță de Centru Educativ din Buziaș există un alt fel de centru, unde patru zile pe săptămână vin zeci de copii. Este centru organizației Salvați copiii din Iași, unde cei mici cu părinții plecați la muncă în străinătate, sunt ajutați să-și facă temele și consiliați, atunci când se simt singuri.

Corina Mighiu, Psiholog, coordonator Salvaţi copiii Iaşi: Plecarea părinţilor are un impact destul de mare la nivel psihologic, la nivelul dezvoltării lor emoţionale. În general, când copiii sunt mici, părinţii au tendinţa să spună - nu înţelege. Copilul meu nu înţelege ce se întâmplă, plec noaptea ca să îmi fie şi mie mai uşor, îl las dormind, nu vede, nu plânge după mine. Ideea este că copilul are nevoie de explicaţii. Altfel, el trăieşte sentimentul de abandon. În momentul în care, să spunem, se trezeşte dimineaţa şi vede că părintele nu este şi nu are o explicaţie la ce s-a întâmplat, copilul poate să îşi facă el un scenariu, oricât de micuț ar fi. Atunci, durerea lui psihologică, emoţională este foarte mare. Asta se vede în comportamentele lui, comportamente care se schimbă. Ori devine mai agresiv, mai violent, mai mofturos, iritabil, nu te poţi înţelege cu el, nu vrea să mai mănânce, refuză anumite lucruri care-i plăceau, ceea ce te duce spre anumite simptome de depresie ale copilului. Pentru că senzaţia că este părăsit, abandonat, este foarte puternică.

La 60 de ani, Gheorghică Mariana este mamă pentru nepotul ei. Cel mai greu este să țină pasul cu materia pe care o învață acum Robert, un băiețel care visează să devină arheolog.

Gheorghică Mariana: Chiar dacă mă târâi aşa, prin parc îl duc, la un carusel, la asta, orişicum, cel mai greu e la şcoală pentru mine, pentru că nu mai e materia care a fost înainte, să pot să-l ajut, asta mi-e foarte greu. Când a plecat fata mea, a avut 2 ani jumate. Deci, la 2 ani jumate a rămas cu mine, deci cu bunica şi cu bunelul. Fata a lucrat şi aici la patron, dar e salariul mic, n-ajungea nici de.. tot îmi spunea - mamă, vreau de lapte, să iau pampers, un asta...nu ajungea. Şi-a luat inima în dinţi şi a plecat în afară. N-a avut ce să facă. A spus, mamă, plec, rămâi cu băiatul. N-am ce să fac altfel. Zic, Mihaela, eu sunt bătrână de acum, nu ştiu cât am să pot să-l duc, dar eu îl ţin, nu spun că nu îl ţin, dar să ştii că o să vină timpuri când o să fie foarte greu, cu şcoala, când se măreşte. Tot timpul trimite bani, jucării, vine în concediu, dar asta e prea puțin pentru despărțirea care lasă cu dureri, pentru că bunicii trebuie să crească, să tragem noi pentru... El caută alinare tot timpul, mă roagă să mă joc cu el. Mă mai joc, altă dată sunt obosită şi eu nu prea am timp să stau la dispoziţie chiar ce vrea el. Eu îi ofer exact ca şi mama lui, tot, adică nu i-a lipsit o jucărie. Deci ce-o vrut el.

Dimitriu Mihaela, psiholog: Bunica devine mama. Dacă aţi văzut printre copiii, ei spun mama lui Robert, când de fapt ea este bunica, ea fiind singurul model şi stâlp din familie care este alături. Deci, ea ţine rol şi de mamă, şi de tată, şi de bunică şi de prieten.

Gheorghică Mariana: Să-i ofere un viitor vrea, de asta mai mult a plecat.

Dimitriu Mihaela, psiholog: Ce li se întâmplă părinţilor plecaţi, nevâzându-i de mult timp, rămân cu imaginea copilului de la acea vârstă de când au plecat. Şi se întorc şi constată că au alte nevoi.

Cei de la Salvați copiii au merg anul acesta în toate comunele din județul Iași, pentru a le spune adulților care își împart viața între două țări, să anunțe autoritățile în grija cui își lasă copiii.

Nelu Ivănuşcă, asistent social: În Şcheia avem 60 de familii în care sunt plecaţi părinţii. Asta estimăm noi undeva la aproximativ 100 de copii. Cifrele noastre oficiale nu bat cu realitatea din teren, de cele mai multe ori, numărul de copii sau numărul de familii este mult mai mare decât se estimează. Noi nu putem opri părinţii să plece la muncă în străinătate. Şi nici nu ne-am propus asta. Ci să fie cât mai bine pregătită familia în momentul în care se ia decizia. Să ştiu exact care sunt paşii pe care trebuie să îi urmez, ca efectele migraţiei asupra copiilor să fie minime. Să ştiu că trebuie să vorbesc cu el despre asta, să ştiu că trebuie să îmi manifest afecţiunea faţă de copilul meu, poate mai mult decât o făceam poate când era şi partenerul meu acasă, să ştiu că trebuie să urmăresc la şcoală, nu doar situaţia şcolară, ci cum se adapteză el la grupul de prieteni. Să ţin legătura emoţional cu copilul meu, să nu-mi fie frică de asta, să-mi arăt şi eu emoţiile mele faţă de copilul meu. Noi aducem şi poveştile de succes ale celor care au muncit în străinătate, dar aducem şi dramele celor care muncesc acolo, care se îmbolnăvesc acolo, fizic sau mental.
Atâta timp cât nivelul de trai este scăzut în România, vom avea migraţie de forţă de muncă în străinătate, pentru o viaţă mai bună.

Vasile Sbîngu a învățat să își crească singur cei trei copii acum 10 ani, când soția lui a plecat să aibă grijă de bătrâni în Italia.

Vasile Sbîngu: A plecat pentru că n-aveam unde să stăm, n-am avut casă, n-am avut nimic. Are zece ani de când e plecată și de asta a plecat, din cauza problemelor pe care le-am avut, că n-aveam unde să stăm. Cea mai mare are 20 de ani, îi plecată și ea că s-a căsătorit, am următoarea, învață la școală, are 12 ani și am cel mai mic are 11 ani.
Femeia are mult mai multă treabă ca un bărbat, eu acum văd. Bărbatul se duce, vine de la muncă, vine acasă, pune, mănâncă şi se culcă, dar femeia e de dimineaţa până seara. Acum știu tot. Când a plecat ea prima dată... întotdeaua când pleca, plângea. Plângea şi ea şi începeau şi copiii să plângă. Pe urmă i-am zis, nu mai plânge când pleci pentru că le faci rău şi lor. Şi atunci n-a mai plâns. Pleca...

Ionela Niță are 22 de ani și își crește singură fiul de cinci ani și sora de 17. Copilăria i-a fost marcată de plecarea mamei, iar viața de adult și-a început-o cu un soț plecat la muncă în străinătate.

Ionela Niță: Și soțul meu lucrează în străinătate, vine acasă când este nevoie, când avem nevoie să fie în ţară, să fie lângă noi de sărbători, să fim o familie împreună cu toţii în preajma sărbătorilor.

Reporter: Ce înseamnă pentru tine să fiţi o familie?

Ionela Niță: Să fim împreună, să primim colindători, să nu fim singuri Totul cum ar veni. O bucurtie, o fericire. Ai o familie, trebuie să o simţi alături, să simţi căldura aia din familie, o căldură sufletească, să fii împăcat cu inima, cu sufletul. Dar posibilităţile în ţară nu ne acordă această şansă, să fim împreună, o familie, să ne putem creşte băieţelul împreună. Asta e.

Fenomenul familiilor despărțite de granițe continuă. Numai în ultumul an, peste 200.000 de români au plecat la muncă în străinătate. În urma multora rămân copiii care vor purta ca un tatuaj pe viață, despărțirea de părinții lor.

Urmăriți reportajele „Din interior” în fiecare duminică, de la ora 14:05, la Digi24.

Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News

Partenerii noștri