Sari la conținut

Ghid pentru părinți și educatori: ce să-i spui copilului ca să nu ajungă o victimă sexuală

Medicul psihiatru Gabriel Diaconu a realizat un ghid pentru părinții, educatorii și profesorii care vor să vorbească despre educație sexuală cu copiii, pentru a-i proteja, în contextul căutării bărbatului care a agresat sexual doi copii, săptămâna trecută, într-un lift din cartierul bucureștean Drumul Taberei.

Medicul Gabriel Diaconu spune că „nimic nu sperie mai mult un părinte decât posibilitatea că cineva ar putea să-i facă ceva copilului lui”.

„Asta face că, cel puțin în zonele metropolitane, copiii să fie însoțiți până la vârste mai înaintate. Soluția nu e să ții copilul într-o „bulă” de siguranță. Soluția e să educi copiii astfel încât să se descurce într-o lume un pic mai complicată decât cea pe care am moștenit-o noi. Ofer mai jos un scurt kit conversațional pentru părinți și educatori de copii la vârstă preșcolară și școlară (clase I - V): 

i. Discuțiile despre sex, organe genitale, zone permise/ nepermise în contactul cu alte persoane pot să înceapă de la vârsta de 4 ani, adaptat la vârsta, vocabularul și nivelul de înțelegere al copilului. Zonele nepermise pentru un adult sunt buze, față, gât, abdomen, aria pantalon/fustă.

ii. Ce e important de clarificat e că majoritatea agresiunilor cu tentă sexuală despre care nu discutăm, încă, suficient, sunt cele făcute de persoane CUNOSCUTE. Aici intră unchi, mătuși, bunici. Ele sunt de cele mai multe ori atingeri nepermise, poziționarea nefirească a copilului („căluțul”, „statul în poală”), îmbăiatul împreună, păstratul copilului în cameră în timp ce adultul se schimbă.

NB: Pentru o persoană cu fantezii sexuale cu minori și cele mai inocente gesturi sunt filtrate prin sistemul de organizare al fanteziei. Astfel de ”fotograme” îi oferă, ulterior, pedofilului un catalog de trambuline psihice pe care le rulează, compulsiv, în planul mental, ca preludiu, incepție sau invitație.

NB 2: Este privilegiul părinților să stabilească aceste reguli, inclusiv în familia extinsă. Am avut, în practica mea, situații în care femei, abuzate în trecut de tați, unchi, frați își lăsau copiii în compania nesupravegheată a acestora. Fie și explicabilă, psihologic, o astfel de decizie, tot provoacă pauză dedublarea minții lor, la zeci de ani de la un abuz, că victimizarea lor avusese ceva „special”, deci nu li se poate întâmpla și altora.

iii. Copiii trebuie învățați foarte repede semnele seducției. Fie că e vorba de cadouri „secrete”, sau jocuri „doar între noi, de care să nu știe mami sau tati”, e important pentru părinți să cultive, pe de o parte, intimitatea copilului („e în regulă să ai secrete față de alți oameni”) dar pe de altă parte încredere că și părinții pot păstra secretele copilului („o să le spunem secrete ale noastre”). Chiar dacă nu realizează, în fața seducției copilul reacționează cu alertă.

iv. Alerta copilului se manifestă prin regresie. Părintele e important să observe cum, în fața seducătorului, copilul își va modifica atitudinea ori comportamentul. Va spune că nu-i place să rămână cu X singur, sau va protesta dacă trebuie lăsat cu X. Va spune că X îi dă cadouri dacă e cuminte, sau dacă face ce-i spune X.

v. Atitudinea față de străini e de asemenea foarte importantă. Un prădător sexual se hrănește din fantezie și fantasmă. E important pentru el să câștige încrederea victimei. De asta ai să-l găsești în spații publice, aglomerate, dar și în poziții unde are acces privilegiat la copii. Poate fi antrenorul de sport, poate fi babysitter, poate fi tutore privat/meditator, poate fi instructorul de ski.

NB: Majoritatea agresiunilor sexuale sunt „consimțite” de copil. Astfel că nu e totuna să zici abuz sexual, sau viol. Abuzul sexual e prin constrângere, odată câștigată încrederea copilului („o propunere pe care n-o poate refuza”). E de altfel și fantezia de scăpare a agresorului, că de fapt el nu face un rău pentru că „și copilul a vrut”. Acest alibi e doar un ochi în plasa seducției. Uneori copiii vor nave spațiale. Asta nu înseamnă că știu, sau înțeleg, ce vor. Dar pentru agresor „masca maturității” pe care o pune pe copil îi alimentează compulsia sexuală.

vi. Această mască a maturității e uneori o capcană pe care înșiși părinții o pun pe copil. „E suficient de mare”, „vrem să creștem un copil independent” etc. Până la vârsta de 13 - 14 ani copiii trăiesc într-o lume cu granițe abstracte relative, dominată de joc, relații de prietenie, bazată pe încredere și comerț emoțional. Acest comerț emoțional crează complicitate, colorează copilăria și e fundația unei viitoare vieți de relație sănătoase. Prădătorul sexual caută să se insereze în această ”piață de trocuri”.

NB: Mulți părinți permit acces precoce la Internet, și rețele de socializare, copiilor. Asta implică Facebook, Yahoo Messenger, dar și aplicații de comunicare (Whatssap, Telegram, Viber, Snapchat) pentru că „așa pot vorbi cu prietenii lor”. Nu doar atât, dar mulți părinți permit copiilor să se joace jocuri pe telefon, tabletă, laptop care au o componentă PvP (player vs. player) sau multiplayer online. Este experiența mea că astfel de locuri sunt presărate cu prădători potențiali, dornici să se angajeze în troc. Troc poate însemna puncte, armuri, niveluri, mod-uri, dar și acces la chatrooms, 3rd party aplicații șamd.

vii. Drept urmare e crucial ca părintele să supravegheze, supervizeze, să participe în jocul copilului. Copilul sub 14 - 16 ani nu are voie să fie „lăsat singur” să se joace. Nu e bine să aibă propriul lui terminal. Din păcate acest apel din partea comunității de practică pică, încă, pe urechi surde în România, dar și în alte țări.

viii. Agresiunea sexuală este raportată tardiv, de cele mai multe ori, din cauza urechilor surde sau a ochilor orbi. Ce împiedică o discuție clară, transparentă a problemei e propriul nostru catalog de tabu-uri. Datele în schimb spun așa: Până la 10 ani copilul va fi fost deja expus pornografiei. Va fi avut deja cel puțin o experiență „gri” sexuală în compania unui prieten sau coleg de clasă. Va fi avut cel puțin un contact marginal cu un potențial prădător sexual. În diverse studii meta-analitice, inclusiv în România, până la vârstă adultă peste 75% din femei, spre exemplu, vor fi avut parte de o experiență adversă.

NB: Asta nu înseamnă că băieții sunt mai puțin expuși la abuz decât fetele. Ei sunt țintă predilectă a criminalității sexuale virtuale, furtului de identitate și apoi mobbing/ shaming și alte mijloace de agresiune cu substrat sexual în mediul online.

ix. E obligatoriu pentru un părinte, odată ce a aflat de la copilului lui că a avut loc o agresiune sexuală, să prioritizeze. În primul rând copilul trebuie securizat, discuția să fie caldă, cu reasigurări periodice că el/ea n-au greșit, că e bine că vorbesc despre asta. Detaliile sunt foarte importante. Știu, ca părinte, că în astfel de momente îți fierbe sângele dar fii pregătit să cheltuiești mult calm și postură. Copilul e important. Ce simți e cadoul otrăvit al agresorului. Astfel de fapte TREBUIE raportate poliției. Foarte rar un agresor sexual are o singură victimă. În fapt majoritatea lasă o urmă, fie de oportunitate fie prin fetiș, de-a lungul vieții lor care se numără în ordinul zecilor de victime. Important, chiar dacă sună desconsiderat, nu e dacă prima victimă e copilul tău. Important e ca ultima victimă să fie copilul tău.

NB: În toată cariera mea am distins între boală și faptă. Da, pedofilia este o boală. O parafilie. Sunt mai multe afecțiuni ale drive-ului sexual, între care pedofilia e doar una. Abuzul sexual nu este o boală, este o faptă. O crimă. Boala din spatele crimei oferă context, nici scuză nici acuză suplimentară, faptei. Rareori un parafiliac vine la psihiatru. E un neajuns al nostru, al medicilor, că nu facilităm acces precoce celor cu probleme ale sexualității. Pe de altă parte NICIODATĂ un violator, un prădător sexual, un abuzator de copii nu va veni la psihiatru. Rareori se va preda autorităților. Parte din fantezia lui, ce-i alimentează foamea insațiabilă de victime e și iluzia superiorității și a omnipotenței. El poate să facă ce vrea, și să rămână liber, ascuns, disociat de responsabilitate. Astfel că un prădător sexual trebuie prins. Ca să fie prins în primul rând trebuie să intre în atenția poliției. Dreptul oricărui copil este să fie reprezentat, și dacă a fost victimizat să fie ocrotit prin acest gen de atitudine. Vocea copilului devine una cu vocea părintelui.

NB2: De departe sechela perenă, drama victimelor de abuz sexual e că adulții de lângă ei nu au acționat. Nu i-au crezut. Nu au făcut pașii către prinderea agresorului. Au ținut, la rândul lor, secrete. Frica părinților în astfel de situații e că, dacă merg la poliție, vor adăuga suferință prin expunere. Dar copilul vrea să fie auzit. Vrea să știe că omul rău va plăti pentru lucrul rău pe care l-a făcut. Părintele e gardian, nu e justiție. Comunitatea e justiție. Prin justiție copilul se întoarce înapoi în comunitate.

x. Să educi copiii în comunitate în spiritul celor de mai sus e nu doar obligatoriu, e imperativ. O comunitate de prieteni poate pune la respect și cel mai dibaci prădător sexual. El e un atribut al umbrei, și dacă educi copiii mai mari ei vor avea la rândul lor grijă de copii mai mici. Dacă vor înțelege sexualitate vor feri ochii de lucruri încă prea devreme să fie văzute, ori înțelese, de un frate mai mic, sau de o soră, sau de fetița de la clasa alăturată.

NB: Dacă lași astfel de lucruri în albia lor naturală violența sexuală devine debușeu al multor alte probleme: violența conjugală, etilismul unui părinte, sărăcia, abandonul parental, indiferența socială. Și asta pentru că sexul și frica merg mână în mână, de la cele mai mici vârste.

Și învață-ți copilul să spună NU. Cu voce tare. Învață-l să țipe. Învață-l să fie nesupus. Ceartă-te constructiv cu el. O relație bună cu copilul tău nu e cea în care e docil, obedient și „cuminte”. E copil. Cumințenia e doar a pământului fertil pentru prădător.”