Sari la conținut

Pastila de limbă | Forme de singular şi de plural ale unor substantive preluate din alte limbi

Scriitorul Radu Paraschivescu a vorbit de câteva ori despre pluralul substantivelor româneşti şi despre greşelile pe care riscăm să le facem când o formă incorectă de plural e preluată şi folosită cu insistenţă - fie şi ironic - în spaţiul public.

Radu Paraschivescu: Aşa stau lucrurile cu formele incorecte de plural „almanahe” (formă corectă: „almanahuri”), „succesuri” (formă corectă: „succese”) sau „serviciuri” (formă corectă: „servicii”). Repetarea lor asiduă, chiar şi cu scop critic, a ajuns să-i facă pe mulţi să ezite înainte de-a folosi forma corectă de plural. Deh, obişnuinţa e boală grea.

Am vorbit de asemenea şi despre substantivele cu două sau chiar cu trei forme de plural şi am arătat că fiecare dintre aceste forme înseamnă altceva. Dacă ţineţi minte, am evocat singularul „cap” (cu formele de plural „capi”, „capete” şi „capuri”) şi singularul „corn” (cu formele de plural „corni”, „coarne” şi „cornuri”) pentru substantivele cu trei forme de plural. Dintre substantivele cu două forme de plural - şi, repet, cu un sens diferit pentru fiecare formă - m-am oprit la „raport” (la plural „rapoarte” sau „raporturi”), „complex” (la plural „complexe” sau „complexuri”), „timbru” (la plural „timbre” sau „timbruri”), „ochi” (la plural „ochi” sau „ochiuri”), „masă” (la plural „mase” sau „mese”), „vis” (la plural „vise” sau „visuri”) etc.

Daţi-mi voie să mă opresc acum la câteva forme de singular şi de plural ale unor substantive preluate din alte limbi şi expuse confuziilor. Fac acest lucru fiindcă apar destule materiale în presa scrisă în care pluralul e folosit anapoda în locul singularului. Unul dintre exemple este substantivul spaniol „ultra” (la plural „ultras”), cu sensul de „suporter fanatic” (şi nu de puţine ori turbulent) al unei echipe - cu precădere, al unei echipe de fotbal. Un enunţ de genul „Un ultras înfierbântat a aruncat o petardă pe teren” este greşit tocmai prin folosirea pluralului „ultras” în locul singularului „ultra”. E ca şi cum ai spune „Un taximetrişti m-a dus la Piaţa Romană” în loc de „Un taximetrist m-a dus la Piaţa Romană”. Varianta corectă a enunţului de adineauri e, bineînţeles, „Un ultra înfierbântat a aruncat o petardă pe teren”.

Lucrurile stau la fel în cazul cuvântului spaniol „socio” (la plural „socios”), care-i desemnează pe acţionarii unei societăţi şi care, în terminologia sportivă, se referă la suporterii care, în baza unui carnet de membru şi a unei cotizaţii, obţin statutul de acţionari şi sunt consultaţi în ceea ce priveşte deciziile pe care urmează să le ia preşedintele sau patronul. Ceea ce ne interesează însă nu e conţinutul semantic al termenului, ci folosirea corectă a singularului şi a pluralului. Mai cu seamă că şi în acest caz am văzut în presă enunţuri greşite, cum ar fi „Un socios revoltat a cerut schimbarea antrenorului”. Forma corectă a enunţului este „Un socio revoltat a cerut schimbarea antrenorului”, fiindcă avem de-a face cu un substantiv la singular. Dacă vrem să folosim pluralul o putem face în enunţuri din categoria „La adunarea generală au participat peste două sute de socios”.

Trecând de la spaniolă la italiană, să observăm că există şi aici riscul de-a călca în capcana confuziei. O putem face, de exemplu, când traducem în româneşte prin stâlcire substantivul „tifoso” (cu sensul de „suporter”) şi-i conferim deopotrivă un singular aberant („tifos”) şi un plural ridicol şi incorect („tifoşi”). Dacă nu ne place termenul „suporter”, nu ne rămâne decât să-l folosim pe „tifoso” la singular şi pe „tifosi” la plural. Ca în exemplele: „Galeria a păstrat un moment de reculegere în memoria unui tifoso mort într-un accident de maşină”, respectiv „AS Roma a jucat meciul din deplasare însoţită de cinci mii de tifosi”. Tifosul este, fireşte, o boală, aşa că enunţurile „Am vorbit cu un tifos al Universităţii Cluj” şi „Tifoşii gălăţeni au venit la Bucureşti cu autocarul” sunt pur şi simplu nişte gogomănii.

Acelaşi tip de confuzie se face destul de des şi în cazul substantivelor „paparazzo” şi „graffito”. Acestea două sunt forme de singular, iar pluralul lor este „paparazzi”, respectiv „graffiti”. O publicaţie care, respectându-şi cititorii, se respectă pe sine va evita enunţurile de genul „Vedeta a fost urmărită de un paparazzi insistent” (variantă incorectă) şi va opta pentru „Vedeta a fost urmărită de un paparazzo insistent” (variantă corectă). Pentru confirmare, vă invit să vedeţi un film mai vechi în care joacă Marcel Iureş, şi anume „Faimosul paparazzo”.