Sari la conținut

Cum să trăiești cu demonii din tine. Câteva cazuri concrete din lumea bolilor psihice

Ne-am întrebat în ultimele luni cum e posibil să se întâmple tragedii ca cea la metrou, când o femeie a fost aruncată în faţa trenului, sau ca cea de la Timişoara, când o mamă, educatoare, şi-a ucis fetiţa de 4 ani. Dar nu putem vorbi despre asta doar când ne şochează o crimă. Pentru că rămânem cu ideea că o tulburare mintală înseamnă automat pericol pentru ceilalţi. Ceea ce NU este adevărat. Și totuși, cum se manifestă o afecţiune a psihicului, care sunt primele semne? Și ce putem face pentru a preveni astfel de tragedii?

O lume tăcută și înfricoșată

August 2017. Tragedia din Ilfov. O mamă și-a luat copiii în braţe şi s-a aruncat în faţa trenului. Femeia fusese internată de două ori la Psihiatrie. Era gravidă şi nu îşi mai dorea copilul...Patru vieți au fost secerate odată cu trecerea trenului.

Decembrie 2017.  Crima de la metrou. O femeie împinge o tânără însărcinată în fața metroului. Sfârșitul vine cumplit. Femeia încercase anterior și cu o altă tânără, dar aceea a fost mai puternică și nu a căzut. Autoarea faptelor a stat la Psihiatrie la un moment dat, pentru două săptămâni.  După externare, nu a mai supravegheat-o nimeni.

Martie 2018.  Crima de la Braşov. Un bărbat şi-a ucis soţia şi cei doi copii, în somn. Bărbatul le-a spus politiştilor că forţe exterioare l-au împins către crimă. Ulterior, i-au fost găsite droguri în sânge.

Amedeea Enache, director executiv Fundaţia Estuar: „Este greu de explicat cum poate cineva să facă un lucru de asemenea natură. Tot ce pot să vă spun este că în România avem un sistem destul de slab de a-i spijini pe oamenii care au o problemă de sănătate mintală. Ar trebui să avem un sistem de intervenție care să cuprindă atât intervenția psihologică, cât și cea medicală. Un sistem de suport pentru familie care să angreneze familia și prietenii apropiați în jurul persoanei care are o problemă de sănătate mintală și acesta să primească sprijinul necesar la momentul necesar”.

Studiile arată că bolnavii psihic sunt mai periculoşi pentru ei înşişi decât pentru ceilalţi.

Amedeea Enache, director executiv Fundaţia Estuar: „Pentru unii este mai greu, pentru unii nu este mai greu. Dar important ar fi ca gradul de stigmatizare să fie mai mic. Să înțelegem că dacă omul de lângă noi are o problemă de sănătate mintală nu este în mod necesar o persoană periculoasă sau o persoană altfel. Este un om și cu sprijinul necesar poate avea o viață normală”.

Liliana Munteanu are 50 de ani și a fost diagnosticată în urmă cu 10 ani cu tulburare depresivă majoră recurentă. Lucra ca manager într-o multinaţională.

„În 2008, pur și simplu după un zbor, am venit din afară pe la două dimineața, m-am culcat, a doua zi dimineața nu m-am mai putut da jos din pat. Pur și simplu nu înțelegeam ce mi se spune, nu...N-am mai știut să scriu, nu puteam vorbi, picioarele nu mă ascultau. O legumă. O lună jumătate am fost legumă. De aceea investigațiile s-au dus către zona neurologică. Dar analize bune, RMN bun. Singura investigație care a arătat ceva a fost o angiogramă făcută la cap. Zona emoțională și de echilibru erau făcute praf. Erau roșii. Din start.

Depresia majoră pornise de foarte mult timp. De foarte mulți ani. A fost dusă pe picioare. În familie, din copilărie...boli...certuri, agresiuni. Toate s-au împletit. După aceea a venit munca, dedicarea mea, prea multă zic eu, care a dus către un burnout

Eram implicată în foarte multe activități profesionale în primul rând. Am fost manager dezvoltare, am fost specialist retail în multinaționale. Din punctul meu de vedere, am făcut bine ce am făcut. Am încercat să echilibrez viața profesională cu viața de familie. Aici a fost un conflict foarte mare. Care nu mi-a făcut bine, ca să spun așa. A fost plină, foarte plină. Iar momentele în care te arunci în prea multe, uiți de tine. Și uiți să te iubești. Ești într-un maraton continuu. Vrei să placi celorlalți.

Am învățat în acești 10 ani că nu există boală, există bolnavi. Nu se manifestă la fel. Sunt câteva puncte comune. Apatie, senzație de cremene. Nu poți să simți nimic. Nu poți să plângi. Nu este tristețe. Un depresiv care ajunge să plângă e un om fericit, ca să zic așa. Nu poți să plângi. Ești atât de împietrit, încât te uiți în jurul tău și nimic nu mai contează. Nici soarele, nici oamenii, nici vorba bună. Vrei să se termine. Este un chin care te înconvoaie fizic, te... E groaznic să fii nepuntincios. Deci nu poți, nu poți. Pur și simplu. Stai în pat, te uiți în tavan. Nu vrei nimic. Vrei să pleci. Momentul ăla e foarte greu. E foarte greu”. Este mărturia Lilianei Munteanu.

Lucian Constantinescu are 58 de ani. Suferă de  schizofrenie paranoidă, un diagnostic ce i-a fost pus în 1944. Lucra pe vapor, ca ofițer mecanic.

Iată ce povestește el: „Ori cad în depresie și mă afund în ea până când îmi vine să îmi iau zilele. Să termin. Și asta se întâmplă într-un ritm foarte rapid la mine. Ori, din contră. Mă bucur prea mult și iarăși nu mai văd nici un sens în afară de ceea ce consider eu că ar fi bine.

La mine se petreceau în special în fața televizorului. Stau câte 3-4 zile în fața televizorului fără să mă dezlipesc de el. Și lucrurile care se întâmplă acolo în TV am impresia că au legătură cu mine. Și mă...Urmează ca un fel de dialog între mine și TV. Așa se manifesta atunci. Existau perioade când mă prindea ora 2-3 dimineața pe străzi. Fără să am o țintă anume. Sau mă prindea ora 3 după-amiaza în pat în pijama și nebărbierit. Nu încercam să lupt cu aceste stări.

Păi nu. Ce se întâmplă este că în momentul în care intri în acest stări de high, cum am spus, ai impresia că totul are legătură cu tine. Ai impresia că ce vezi la TV are legătură cu tine, ce asculți la radio are legătură cu tine. Oamenii pe stradă când vorbesc, de fapt vorbesc cu tine. Or, nu poți trăi la modul ăsta. Te poți simţi bine 24 de ore, dar după aceea nu mai ai intimitate, nu mai ai intimitate nici în propria casă. Stai cu TV-ul și cu radioul închis. Nu mai vrei să mai auzi nimic, pentru că au legătură cu tine și te afectează direct. Nici nu vrei să ieși din casă, pentru că lumea vorbește pe stradă. Nu poți să îi oprești să nu mai vorbească. Și iarăși ai impresia că vorbesc ca să auzi tu ce au ei de spus. Și atunci te izolezi. Exact cum v-am spus. Mă izolam și nu voiam să văd pe nimeni timp de 3-4 zile, ca să pot să îmi revin”.

Mihai Albăstroiu are 44 de ani și în 1996 i s-a pus diagnosticul de tulburare afectivă bipolară. Era student la Drept.

„Nu mă concentram deloc, erau examene peste examene în anul IV și știu că mă luptam cu procedura penală, procedura civilă și nu mă concentram și luam toate examenele cu note mici. Și de-abia după ce am repetat anul IV, am ajuns la spital. Sigur, conștientizam ca am ceva și umblam pe la psihologi, depresia mea fiind una atipica, eram depresiv, puțin zbuciumat, vorbeam mult, gesticulam...

Lipsa de energie, apatie, gânduri negre, am avut și gânduri de suicid. Și stări de exaltare în care crezi că poți face orice.

Cheltuitul banilor dezordonat face parte cumva din boală. Mania grandorii și chiar și dependența de sex. Impulsuri sexuale de nestăvilit.

Sigur, sunt controlabile. Cu psihoterapie, medicamente și cu voința ta”, spune Mihai.

440 000 de oameni au primit prescripții pentru o boală psihică, în 2016. Dar mulţi nu sunt însă niciodată diagnosticaţi.

Amedeea Enache, director executiv Fundaţia Estuar: „Ar trebui să fim atenți la oamenii din jurul nostru și să privim cu înțelegere și cu îngăduință. Atunci când cineva este trist poate este trist pentru că are o depresie. Atunci când cineva este agitat poate este agitat pentru că este foarte stresat sau pentru că are un simptom ce ține de boala psihică. Ar trebui să îi direcționăm către un psiholog, către un medic psihiatru,â și un specialist fie să îi îndrume mai departe, fie să le scrie o rețetă. Nu întotdeauna este nevoie să fie prescrisă o rețetă, dar chiar și așa, asta nu este un lucru rău”.

Oamenii de obicei nu merg la psihiatru pentru că se gândesc să sunt etichetați și ei înșiși cu boala psihică.

Când diagnosticul nu este un capăt de drum. Bolnavi care au învățat să trăiască cu demonii

În materialul video de mai jos puteți vedea cum arată o zi obişnuită într-un centru de zi pentru sănătatea mintală. Oamenii joacă ping-pong, citesc, merg la psiholog, socializează. Activităţi extrem de importante pentru cei diagnosticaţi cu o tulburare mintală; toate studiile arată că recuperarea se face cel mai bine afară, printre alţi oameni, nu închis într-un spital. Problema este sunt foarte puţine astfel de centre în România. Dar acolo unde ele există, se creează comunităţi şi chiar mai mult de atât.

Lucian Constantinescu: „Un alt lucru care m-a ajutat pe mine foarte mult și care practic m-a salvat a fost faptul că mie mi s-a recomandat acest Estuar de către doctorița mea. Mi s-a spus să vin aici. Și am cunoscut aici o persoană. O doamnă. Și ne-am cunoscut din prima zi și timp de trei ani de zile am fost prieteni. După aceea ne-am căsătorit și la biserică, și la Sfat. Și sunt cu ea și în ziua de azi.
Pe mine chestia asta m-a reglat total. Pe mine, legătura cu această femeie m-a readus pe linia de plutire complet, în sensul că de 5 ani de zile, de când sunt cu ea, n-am mai avut nici un fel de recădere, n-am mai avut nici o problemă de genul ăsta. Continui să îmi iau medicamentele, bineînțeles. Ele sunt vitale. Nu poți renunța la medicamente. Asta este clar. Dar nici nu am mai avut dorința de a intra în stările mele depresive sau de high.  Și ea este unul dintre motivele pentru care mă simt din nou fericit cum nu am fost niciodată.

Poți fi fericit chiar dacă ai o astfel de boală. Absolut. Absolut. Dacă găsești persoana care să te înțeleagă și cu care să te înțelegi, nu văd niciun motiv pentru care nu poți să fii fericit. Eu, cel puțin, ca exemplu sunt în ceea ce privește acest lucru. Eu lângă această persoană mi-am găsit liniștea. Și sunt mai fericit cum nu am fost niciodată în viață. Și se zice că vârsta a treia nu aduce fericire. Ba aduce. Cel puțin pentru mine...Și stau zile întregi. Stau împreună cu această doamnă și nici nouă nu ne vine să credem. Că putem fi atât de fericiți împreună. Se poate”.

Pentru a ajunge în acest punct, în care poți nu doar să trăiești o viață normală, ci chiar să te bucuri, din plin, de ea, chiar și cu un diagnostic de schizofrenie sau altă boală mintală gravă, regula numărul unu este să te ții, obligatoriu, de tratamentul dat de medic. Or, pentru asta, este nevoie, întâi de toate, să accepți că ești bolnav. Și că este posibil să trăiești cu boala pentru tot restul vieții.

Liliana Munteanu: „Nu. Nu poți să spui. De boala psihică nu scapi. Nu scapi niciodată. Am încercat acum un an împreună cu medicul psihiatru să scad doza de medicație și nu a mers. Am picat din nou și a trebuit să stau aproape o lună în spital ca să mi se refacă medicația. Nu scapi. Poți să trăiești cu ea. Ăsta a fost primul lucru în 2011, în 2012 pe care l-am învățat de la Florian Colici care este psihoterapeut. Să mă împrietenesc cu boala mea.

Lucru pe care l-am făcut. M-am împrietenit cu boala mea. Am cunoscut-o, am învățat-o și știu când trebuie să cer ajutor. Nu aștept să mai ajung jos. Asta e. Deci, ..Mi-am dat seama, mai ales după episodul cu încercarea scăderii medicației, mi-am dat seama că merg de mână cu ea până la final și am acceptat asta. Așa cum am acceptat acum 10 ani că am depresie”.

Acceptarea bolii, a tratamentului, mersul la psihiatru sunt deci soluţii pentru o viaţă normală. Dar de cele mai multe ori, cei în nevoie nu pot apela singuri la aceste soluţii. Au nevoie de ajutor. De la familie, prieteni, colegi de serviciu, vecini. Or, un studiu făcut în premieră în România în 2017 arată că aproape 70 la sută dintre români nu ar fi de acord să locuiască împreună cu o persoană diagnosticata cu o boală psihică, aproape 45% nu ar accepta-o să le fie coleg de serviciu sau prieten. Iar 30% nu ar fi de acord nici măcar să locuiască pe aceeaşi stradă. Darămite să se implice, să ajute.

Culmea e că în ciuda percepţiei că cineva cu o afecţiune mintală ne poate face rău, de cele mai multe ori bolnavii sunt cei care cad victime ale celor sănătoşi. Victime ale violenţei sau ale escrocheriilor.

Andrei, care se luptă cu schizofrenia încă de când avea 21 de ani, a trecut printr-o astfel de experienţă. S-a trezit, la 44 de ani, fără cele două apartamente pe care le deţinea.

- Cum ați pierdut casele? Are legătură cu boala?
- Da. Eram într-un episod. Ăștia erau vecini cu mine. Aflaseră, știau istoricul meu. Și sunt un fel de șmecherași din ăștia de cartier. Și m-au pus să semnez la notar. Mi-au luat telefonul. Mi-au zis că îmi dau o garsonieră. Că o să îți cumpărăm o mașină. Și așa.... mă încântau cât să capăt încredere în ei. Și eu nu mi-am dat seama. Am făcut greșeala pe care am făcut-o. Am semnat și așa am pierdut casele.

Andrei a avut nororcul să nu rămână pe străzi pentru că un prieten a aflat de Fundaţia Estuar. Care, acum 25 de ani, a introdus în România conceptul de locuinţe protejate. În care stau, atât timp cât au nevoie, oamenii diagnosticaţi cu tulburari psihice. Pentru că cei mai mulți rămân, după diagnostic, fără familie, fără prieteni, fără nimic. Locuinţa protejata devine pentru ei noua casă. Au camera lor, unde se pot retrage, iar cu noul coleg de apartament împart doar spaţiile comune. Pe care trebuie să le întreţină, singuri.

Dacă îşi ţin boala sub control, pacienţii cu probleme severe de sănătate mintală au dreptul să lucreze, 4 ore pe zi. Fănel, de exemplu, a învăţat, la locul de muncă, să modeleze lumânări de ceară. Lucru de care e foarte mândru.

 Fănel ne prezintă niște lucrări sculptate de el în ceară. „Astea, de exemplu, trebuie să le lucrez pe bucăţi. Astea nu merg deodată, astea numai pe bucăţi şi totul trebuie să fie din ceară...”

Cu cât simptomele unei boli psihice sunt recunoscute din timp şi tratamentul este început mai repede, cu atât şansele de ameliorare a simptomelor pot fi mai mari. Şi riscul reaparaţiei, mai mic. Pacientul trebuie să meargă regulat la control, la psihiatru. Şi boala poate deveni suportabilă. Fănel a fost un copil crescut în orfelinatele groazei şi a ajuns într-o locuinţă protejată acum 18 ani. Are tulburare de personalitate, dar a reuşit, în timp, să devina independent. Şi, spune el, chiar să aibă o viaţă frumoasă. Pentru că a invăţat, cu ajutorului psihologilor şi asistenţilor sociali, să trăiască o nouă viaţă. Demnă.

Poate ca ne ajută să devenim mai empatici nişte cifre date de Organizaţia Mondială a Sănătaţii: unu din trei oameni va avea, la un moment dat, pe parcursul vieţii, o tulburare psihică.

Urmăriți mai jois un interviu cu Mugur Ciumăgeanu, psiholog clinician:

(Emisiunea „Plan detaliu” de la Digi24 o puteți urmări în fiecare duminică de la 20:30. Arhiva emisiunii, aici.)

Pe aceeași temă