BUSINESS CLUB. România, amenințată de șomaj structural?
În cărţile de economie sunt descrise trei tipuri de şomaj: fricţional, ciclic şi structural. Primele două sunt tratate cu oarecare răceală de către experţi - există, dar nu arată probleme mari.
Şomajul fricţional ar putea fi descris ca unul de conjunctură. De pildă, când apare în piaţa muncii o nouă generaţie de absolvenţi. Sau când muncitorii din construcţii sunt puşi pe liber, iarna, din lipsă de activitate.
Şomajul ciclic intervine atunci când economia e în restrângere şi activitatea companiilor se reduce, cum e o perioada de criză. Sunt situaţii care se corectează.
În schimb şomajul structural nu se corectează de la sine şi de fapt el ascunde adevăratele drame. E pe de-o parte, o nepotrivire între numărul celor care îşi caută o slujbă şi numărul de posturi valabile şi, pe de altă parte, între pregătirea candidaţilor şi cerinţele din piaţă.
Sistemul educaţional românesc este decuplat de ceea ce caută angajatorii şi mulţi tineri absolvenţi fac cu totul altceva decât pentru ce au fost pregătiţi. Adaptarea la cerinţe poate să reducă din efecte în cazul tinerilor. În schimb, în cazul celor ajunşi la maturitate, peste 40 de ani, este mai greu. Sunt industrii întregi care au suferit şi care au concediat personal, cum ar fi siderurgia. Iar un om care a lucrat 20 de ani la furnalul metalurgic va găsi cu greu altă slujbă în alt domeniu. E un om care nu poate să muncească într-un call-center sau într-un restaurat. El şi mulţi alţii ajung să fie încluşi în categoria şomajului structural. După o vreme renunţă să mai caute o slujbă şi trăiesc la limită sau sub nivelul sărăciei, din ajutoare. Sau se pensionează anticipat, dacă are o vârstă apropiată.
Astfel a ajuns România ca, în categoria celor de peste 55 de ani, rata de neocupare să fie de 56%, cu peste 63% în oraşe.
Şomajul structural este o dramă pentru cei aflaţi în această situaţie, dar şi o povară pentru buget. Nu e vorba doar de suportul financiar, dar şi de cheltuieli mai mari cu sănătatea. Cei care nu muncesc şi trăiesc cu foarte puţin sunt afectaţi și de boli. Uneori întregi comunităţi pot fi afectate de şomajul structural. Restructurarea mineritului a generat o bombă socială în Valea Jiului. În general, oraşele monoindustriale riscă să ajungă la această boală a şomajului strucutural. Şi nu este doar o problemă românească.
Mutarea industriilor în Asia şi criza care a durat mulţi ani a făcut ca şi economiile dezvoltate să aibă o mare problemă cu cei care devin şomeri profesionişti. Potrivit The Economist, în Statele Unite înainte de criză existau sub 400.000 oameni care ar fi putut fi incluşi în categoria şomajului structural. În patru ani numărul lor a urcat la 1,2 milioane.
În România lipsesc astfel de date. Ele ar putea ajuta la stabilirea unor politici coerente care să aducă la absorbţia în piaţa muncii a acestor oameni care renunţă până şi la speranţa de a mai munci. Pentru a trata şomajul structural e nevoie de reforme, cum ar fi reconversia profesională prin cursuri serioase şi implicare statului în încurajarea angajării.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
