Fostul secretar de stat american Colin Powell lansa, pe 5 februarie 2003 în Consiliul de Securitate al ONU, alerta că Irakul deţinea arme de distrugere în masă, pentru a justifica astfel lansarea războiului de către SUA, un argument fals pentru care Powell s-a scuzat mai târziu, se arată într-o analiză EFE.
Odată cu împlinirea a 20 de ani de la începutul războiului din Irak la 20 martie, unii experţi văd în comportamentul Administraţiei preşedintelui SUA de la acea vreme, George W. Bush, folosirea în premieră a „post-adevărului”, precum şi o subminare a credibilităţii ONU, instituţie care acum trebuie să se confrunte cu invazia Ucrainei de către Rusia.
Desconsiderarea adevărului şi a faptelor face parte din „moştenirea” președintelui George W. Bush, amplificată mai târziu de fostul preşedinte, la rândul său republican, Donald Trump, afirmă Carme Colomina, cercetător senior la Centrul pentru Afaceri Internaţionale de la Barcelona (CIDOB).
Rapoarte exagerate şi afirmaţii false
Intervenţia lui Colin Powell, care a avut loc cu o lună şi jumătate înaintea lansării invaziei americane în Irak, a fost punctul culminant al unui narativ susţinut încă de la finele anului 2001 de administrața lui George W. Bush şi de puternicul său vicepreşedinte, Dick Cheney, pentru a justifica războiul.
Deşi investigaţiile bipartizane ale Congresului SUA nu au găsit dovezi ale vreunor presiuni politice făcute de analiştii serviciilor de informaţii, de-a lungul anilor au apărut probe ale exagerărilor din rapoarte şi folosiri ale unor ipoteze neplauzibile de către Administraţia Bush şi de principalul său aliat, guvernul britanic condus de Tony Blair, notează Agerpres.
De asemenea, un studiu al prestigiosului Centru american pentru Integritate Publică a identificat 935 de declaraţii false făcute de Bush şi de membrii cei mai notabili ai executivului său în cei doi ani care au urmat atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001.
Conform respectivului studiu, aceste afirmaţii „făceau parte dintr-o campanie orchestrată care a galvanizat eficient opinia publică” şi „a condus naţiunea la război sub pretexte evident false”.
În cazul fostului premier britanic, după ani de scandaluri şi acuzaţii că a exagerat ameninţarea irakiană, Raportul Chilcot a semnalat în anul 2016 că Blair a autorizat invazia pe baza unor probe „nejustificate” sau „eronate” furnizate de serviciile de informaţii.
Într-un interviu acordat postului CNN în anul 2015, Blair însuşi s-a scuzat pentru că şi-a fundamentat deciziile pe informaţii „greşite” primite din partea serviciilor secrete.
Armele fuseseră distruse în 1991
Aşa cum au demonstrat investigaţiile ulterioare invaziei şi rapoartele oficiale de informaţii ale SUA redactate începând cel puţin din 2006, Irakul îşi distrusese principalele arsenale de arme de distrugere în masă şi încetase producerea lor în anul 1991, odată cu impunerea sancţiunilor împotriva sa după ce ocupase Kuweitul.
Deja în 2005 Powell recunoştea, într-un interviu acordat postului american ABC, că intervenţia sa în faţa Consiliului de Securitate al ONU a fost un moment „dureros” care va rămâne mereu o „pată” în biografia sa.
Dar, deşi certitudinea că nu existau arme de distrugere în masă a venit după invazie, suspiciuni asupra credibilităţii tezelor susţinute de guvernul SUA existau încă dinainte să înceapă războiul.
Concret, afirmaţiile Statelor Unite şi ale Regatului Unit, sprijinite de Spania, nu au beneficiat şi de sprijinul investigatorilor Comisiei pentru Supraveghere, Verificare şi Inspecţie a ONU (UNMOVIC) şi ai Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA), care nu au găsit probe ale existenţei acelor arme.
„Minciuni pentru a justifica un război au existat mereu”, dar, prin folosirea discursului despre armele de distrugere în masă pentru a interveni în conflicte, odată cu războiul din Irak a început erodarea rolului ONU, remarcă cercetătorul Carme Colomina.
Falsa asociere a lui Saddam Hussein de atentatele din 11 septembrie 2001
Una din primele justificări invocate de Administraţia Bush pentru a prezenta Irakul drept un inamic periculos a fost presupusa legătură a dictatorului Saddam Hussein cu reţeaua teroristă al-Qaida şi cu atentatele de la 11 septembrie 2001.
Încercând să dovedească o asemenea legătură, Departamentul de stat al Apărării a redactat şi difuzat „evaluări de informaţii alternative asupra relaţiei între Irak şi al-Qaida”, analize ce „cuprindeau unele concluzii care contraziceau consensul comunităţii de informaţii”, se arată într-un raport al inspectorului general al Pentagonului din 2007.
Directorul CIA de la acea vreme, George Tenet, a negat că agenţia pe care o conducea ar fi confirmat o asemenea legătură, declaraţie făcută la postul CBS, tot în 2007. Anterior, în 2006, Bush însuşi asigura că Irakul nu a avut nimic de-a face cu evenimentele de la 11 septembrie, contrar a ceea ce susţinea executivul său în lunile premergătoare războiului.
Dezminţirea achiziţiei de uraniu din Niger
O altă acuzaţie lansată de SUA cu sprijinul Regatului Unit a fost o pretinsă achiziţie de uraniu din Niger pentru fabricarea de arme nucleare, deşi CIA avea informaţii care negau această ipoteză după investigaţiile efectuate în ţara africană de către diplomatul Joseph Wilson.
Odată lansat războiul, Wilson a publicat un articol în The New York Times în care a explicat acest lucru, situaţie care a forţat Casa Albă să admită că a utilizat informaţii eronate.
Ca represalii, guvernul american a dezvăluit identitatea soţiei lui Wilson, Valerie Plame, care lucra ca agent sub acoperire al CIA, ceea ce în final a dus la condamnarea şefului de cabinet al vicepreşedintelui Dick Cheney, Lewis ”Scooter” Libby, pentru obstrucţionarea justiţiei şi mărturie mincinoasă.
Potrivit unei analize Euractiv, la douăzeci de ani după ce invazia Irakului condusă de SUA l-a răsturnat pe Saddam Hussein de la putere, țara bogată în petrol rămâne profund marcată de conflict și, deși este mai aproape de Statele Unite, este încă departe de democrația liberală pe care și-a imaginat-o Washingtonul.
În loc să descopere arme nucleare, biologice sau chimice, asaltul coaliției internaționale conduse de SUA a deschis cutia Pandorei, i-a traumatizat pe mulți dintre irakieni și i-a înstrăinat pe unii aliați tradiționali ai SUA.
Astăzi, aproximativ 2.500 de militari americani mai sunt în Irak, dar nu ca forțe de ocupație, ci ca forțe cu rol consultativ, care nu sunt angajate în luptă, ci fac parte dintr-o coaliția internațională împotriva ISIS, organizația teroristă ale cărei celule încă active continuă să lanseze bombardamente sporadice și alte atacuri.
Anii de violență au schimbat profund societatea din Irak, de mult timp adăpostul unui amestec divers de grupuri etnice și religioase. Minoritatea Yazidi a fost vizată în ceea ce ONU a numit o campanie de genocid, iar o mare parte din comunitatea creștină, cândva vibrantă, a fost alungată. Tensiunile încă există între guvernul federal de la Bagdad și autoritatea autonomă kurdă din nordul Irakului, în special cu privire la exporturile de petrol.
În ciuda imenselor rezerve de petrol și gaze ale Irakului, aproximativ o treime din populația de 42 de milioane de locuitori trăiește în sărăcie, în timp ce aproximativ 35% dintre tineri sunt șomeri, spune ONU. În plus, Irakul este lovit de alte provocări, de la infrastructura sa devastată și întreruperile zilnice de curent până la deficitul de apă și ravagiile produse de schimbările climatice.
Totuși, spune experții, Irakul de astăzi este un „stat care se democratizează”, dar care are nevoie de timp pentru a se maturiza, pentru că „democrația este dezordonată”.
Iranul a devenit un câștigător al acțiunilor SUA în Irak
O consecință majoră neintenționată a invaziei SUA a fost o creștere uriașă a influenței pe care Iranul o exercită acum în Irak. Iranul și Irakul au purtat un război prelungit în anii '80, dar cele două state au, de asemenea, legături culturale și religioase strânse ca țări majoritare șiite.
Irakul a devenit un element cheie de salvare economică pentru republica islamică din Iran după ce aceasta a fost lovită de sancțiuni pentru programul său nuclear contestat de Occident. În același timp, Iranul oferă Irakului gaz și electricitate, precum și bunuri de larg consum.
Din punct de vedere politic, partidele șiite din Irak, eliberate de jugul dictatorului sunit Saddam, au devenit „cei mai puternici jucători” pe scena politică.
Grupurile susținute de Iran au reușit să mențină o anumită „coeziune” în ciuda luptelor interne după ultimele alegeri iar acum „Iranul joacă un rol crucial” pentru a se asigura că coeziunea politică durează, susțin analiștii.
În schimb, minoritatea irakiană „Kurzii și suniții nu sunt jucători puternici, în principal pentru că suferă de schisme interne grave”, mai spun experții consultați de Euractiv.
Partidele pro-iraniene domină parlamentul irakian, iar peste 150.000 de luptători ai fostelor forțe paramilitare Hashed al-Shaabi susținute de Iran au fost integrați în armata statului.
Bagdadul trebuie să gestioneze acum relațiile atât cu Washingtonul, cât și cu Teheranul, a declarat un diplomat occidental din Irak, vorbind sub condiția anonimatului. „Încearcă să atingă un echilibru în relațiile sale cu Iranul, vecinii săi sunniți și Occidentul”, a explicat diplomatul, care a ținut să precizeze și că acesta „este un exercițiu foarte delicat”.
Editor : Marco Badea
