Video Cum a ajuns Tadjikistanul un fel de colonie chineză
Împrumuturile Chinei sunt ca un cântec de sirenă - atrag magnetic, dar prețul final este mare. Tadjikistan, micuța țară înghesuită între alte „-stane” din Asia Centrală, devine un fel de colonie chineză. A picat în capacana datoriilor, iar concesiile pe care trebuie să le facă sunt uriașe. Efectiv trebuie să cedeze resursele țării și trebuie să o facă în condiții total dezavantajoase.
„Asistență chineză pentru un viitor comun” - este un slogan scris în capitala Dușanbe pe clădiri sau autobuze construite sau cumpărate cu finanțare aprobată de Beijing. Țara acumulează niveluri nesustenabile de datorie chineză, ceea ce o va vulnerabiliza total.
În cazul multor țări, condițiile de fianțare ale Chinei sunt obscure. Și în același timp scumpe. 90% din finanțarea oferită de China este în condiții comerciale, adică nu sunt dobânzi avantajose sau planuri relaxate de rambursare. E un credit obișnuit, care poate fi luat de la orice bancă.
În capcana datoriilor
Din datoria totală de 3,3 miliarde de dolari a Tadjikistanului, 2 miliarde reprezintă finanțare acordată de „Eximbank”-ul chinez. Anul trecut, Dușanbe a avut scadențe de 132 de milioane de dolari. Jumătate a fost datorie către China. Și din cele 65 de milioane plătite chinezilor, aproape 22 de milioane au reprezentat dobânzi, arată Eurasianet.
Sumele par mici, dar este efortul unei țări de 7,5 milioane de oameni, unde PIB-ul nominal pe cap de locuitor este de zece ori mai mic decât în România.
„Eximbank”-ul chinez a finanțat parțial modernizarea unei linii de cale ferată. Lucrarea a mers către China Railway Construction Corporation, fără licitație. La un alt proiect, de reabilitare a unui drum, Eximbank a oferit un credit care să acopere o parte din lucrare, iar China Road and Bridge Corporation a primit contractul.
Astfel de scheme fac ca, de fapt, banii să se învârtă între entități chineze, să rămână în China, dar datoria apare în dreptul Tadjikistanului. Drumul refăcut e bun, dar șoferii trebuie să plătească o taxă de utilizare către o firmă înregistrată în Insulele Virgine Britanice. Cât și dacă banii colectați din acel peaj se duc pentru a acoperi datoria creată rămâne un mister. Cum, de altfel, e situația cu orice are legătură cu finanțarea chineză.
Două zăcăminte de aur, cedate chinezilor
Datoria ajunge să fie plătită sub alte forme. În 2016, o companie chineză a pornit un proiect hidroenergetic de 350 de milioane de dolari. Tadjicii au contribuit cu doar 5 la sută. După trei ani, pentru a plăti datoria, Dușanbe a concesionat două zăcăminte de aur. Decizia a fost aprobată foarte ușor de parlamentul formal al țării. La acea vreme, media chineză îl cita pe șeful companiei implicate care spunea că dacă zăcămintele nu au suficient aur pentru a acoperi împrumuturile, atunci Tadjikistanul va trebui să acorde licență pentru o altă exploatare.
Ca de obicei, China este adepta jocului cu sumă nulă, în care câștigul său este maximizat, iar pierderea este în contul celuilalt. Iar această atitudine se vede în orice abordare.
Parlamentul tadjic a exceptat companiile chineze care se ocupă de o mină de argint de la orice impozit și taxă vamală pe o perioadă de șapte ani. Nu e clar raționamentul din spatele acestor scutiri fiscale, dar local se specualează că ar fi vorba de finanțarea unei noi clădiri pentru Primăria din Dușanbe.
Teritoriu „scurs” la chinezi
Iar în fața Chinei nu sunt cedate ca folosință exploatări, ci și teritoriu. În 2011, Tadjikistan a cedat 1.100 de kilometri pătrați din teritoriul țării. Evident, Beijingului. Reprezenta 1 la sută din suprafața totală. Oficialii s-au apărat atunci spunând că de fapt a fost modalitate de a stinge un conflict teritorial care data din epoca sovietică, iar China avea pretenții la 5,5 la sută din teritorul Tadjikistanului.
Dar problema nu pare a fi închisă. După cercetarea unor date statistice proaspete, o publicație independentă tadjică a aflat că țara figurează cu suprafața de 141.400 de kilometri pătrați. Datele sugerează că suplimentar acordului din 2011, au mai fost pierduți 600 de kilometri pătrați. E o suprafață echivalentă cu cea ocupată, cumulat, de orașele București, Timișoara, Sibiu și Constanța. Nu e clar unde „a dispărut” acea suprafață, dar sunt câteva suspiciuni. Întemeiate pe precedente.
