Când Turcia și Egiptul au început să construiască centrale nucleare cu tehnologie rusă în ultimul deceniu, Statele Unite au cerut ambelor țări să se angajeze să nu îmbogățească niciodată uraniu pentru a alimenta o armă nucleară. Ambele au refuzat. Acum, în urma acordului nuclear dintre SUA și Arabia Saudită anunțat pe 22 iulie, care lasă deschisă posibilitatea ca Arabia Saudită să îmbogățească în cele din urmă uraniu la nivel de calitate militară, atât Turcia, cât și Egiptul probabil că se bucură că au spus „nu” Washingtonului, scrie csmonitor.com.
Aparent, în Orientul Mijlociu se desfășoară o cursă a energiei nucleare, iar multe țări urmăresc cu atenție ce fac vecinii lor din regiune, temându-se că alții ar putea dezvolta arme nucleare înaintea lor.
Experții spun că proliferarea proiectelor de energie nucleară în Orientul Mijlociu este doar o dovadă a schimbării globale a percepției asupra acestei tehnologii. Într-o eră a cererii energetice în creștere galopantă – care coincide cu impactul tot mai mare al încălzirii globale – tot mai multe țări caută să adauge energia nucleară la sursele lor de energie.
Dar mult mai îngrijorătoare, adaugă aceștia, este schimbarea de mentalitate care însoțește dezvoltarea armelor nucleare și eventuala nevoie de a se alătura clubului statelor dotate cu arme nucleare într-o lume caracterizată de instabilitate crescândă, alianțe tradiționale de securitate în declin și o Pax Americana în retragere.
„Nu cred că vom vedea vreo țară care să acționeze imediat, ca răspuns la acordul [SUA-Arabia Saudită], pentru a-și abandona obligațiile internaționale și a se grăbi să obțină bomba”, a declarat Kelsey Davenport, director pentru politica de neproliferare la Arms Control Association din Washington. „Dar cred că tot mai multe state vor lua măsuri de precauție și vor face pașii pe care îi consideră acum necesari pentru a răspunde amenințărilor la adresa securității cu care simt că se confruntă din ce în ce mai mult.”
În Orientul Mijlociu, dar și în nord-estul Asiei și chiar în Europa, presiunile combinate ale instabilității crescânde și ale retragerii superputerii americane – pentru mulți, garantul de lungă durată al securității – determină țările să pună sub semnul întrebării durabilitatea „umbrelei nucleare” a SUA și necesitatea de a lua în considerare alte opțiuni nucleare, spun analiștii.
Este un scenariu care ar putea determina mai multe țări, inclusiv cele din regiunile cele mai instabile ale lumii, să se îndrepte spre obținerea armelor nucleare. „Din punct de vedere al perspectivelor pe termen lung privind neproliferarea”, adaugă Davenport, „situația nu arată deloc bine.”
Avertismentele sumbre privind o lume cu zeci de state dotate cu arme nucleare au însoțit dezvoltarea și răspândirea energiei nucleare civile încă din anii 1950. Președintele John F. Kennedy a prezis că, până la începutul anilor 1970, vor exista mai mult de două duzini de state dotate cu arme nucleare.
S-a înșelat. Astăzi, sunt doar nouă. Iar interesul pentru energia nucleară a scăzut după mai multe incidente devastatoare la centralele nucleare, cel mai recent fiind cel de la Fukushima, în Japonia, din 2011.
Însă, mai recent, pe măsură ce îngrijorările privind securitatea energetică s-au adâncit odată cu întreruperile fluxurilor de energie în urma războiului Rusiei împotriva Ucrainei și, acum, a conflictului dintre SUA și Israel cu Iranul, interesul pentru energia nucleară – și, poate, ca măsură de siguranță, pentru armele nucleare – a crescut brusc.
De exemplu, anul trecut, președintele Donald Trump a acceptat să ridice moratoriul pe care SUA îl impuseseră Coreei de Sud privind producția propriului combustibil nuclear, aparent pentru propria producție de energie electrică. Acum, acordul cu Arabia Saudită ar deschide calea către producția de combustibil de uraniu în doar doi ani și ar acorda o derogare de la inspecțiile internaționale intruzive.
În spatele interesului global în creștere pentru energia nucleară și, în cele din urmă, pentru armamentul nuclear, spun unii experți, se află o slăbire a gândirii consacrate din perioada postbelică cu privire la amenințarea existențială pe care proliferarea nucleară o reprezintă pentru umanitate.
„Este absolut adevărat că temerile legate de pericolele care însoțesc producția de energie nucleară au scăzut în ultimii ani”, a declarat Henry Sokolski, director executiv al Centrului de Educație în Politica de Neproliferare din Washington. „O parte din această situație se datorează dispariției unor gânditori de seamă... care au ținut în prim-plan consecințele potențial dezastruoase ale urmării acestei căi într-o lume periculoasă.”
Aici intervine acordul nuclear dintre SUA și Arabia Saudită, care pare să deschidă calea pentru ca statele care urmăresc energia nucleară să avanseze mai departe în dezvoltarea ciclului complet al combustibilului de uraniu, culminând cu combustibilul pentru o armă nucleară.
„Acest lucru este semnificativ deoarece comunitatea internațională se află la o răscruce în ceea ce privește proliferarea”, spune Davenport. „Având în vedere îngrijorările crescânde cu privire la stabilitatea ordinii de securitate internațională, acordul cu Arabia Saudită nu poate decât să încurajeze mai multe state să-și asigure opțiunile în ceea ce privește armele nucleare.”
Incertitudinea destabilizatoare este agravată și mai mult de lipsa de unitate dintre puterile nucleare – SUA, Europa, Rusia și China – cu privire la modul de abordare a provocărilor tot mai mari legate de proliferare.
„Succesul regimului internațional de neproliferare a fost rezultatul unității relative a [membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU] în acțiunile de a exercita presiune asupra statelor tentate să construiască bomba”, spune Davenport. „Acest consens nu mai există.”
Unii experți avertizează că acordul cu Arabia Saudită trebuie încă aprobat atât de Camera Reprezentanților, cât și de Senat, și s-ar putea să nu fie încă într-o formă definitivă. Îngrijorările apocaliptice cu privire la acord ar putea fi premature, spun ei – mai ales că Trump insistă că acordul va avansa doar dacă Arabia Saudită își normalizează relațiile cu Israelul, o potențială „pilulă otrăvită” pentru saudiți.
Alții susțin însă că încheierea unui acord cu ramificații atât de ample într-o regiune aflată în mijlocul unui război cu impact global atrage și mai multe dezastre.
„Acordăți unei părți a Golfului o cale către îmbogățirea uraniului în câțiva ani, în timp ce de cealaltă parte cereți să nu existe îmbogățire timp de, să zicem, 20 de ani, iar, apropo, Egiptul și Turcia privesc de pe margine în timp ce își construiesc infrastructura nucleară”, a spus Sokolski. „Doamne, ce ar putea merge prost?”
Unii experți subliniază limitările pe care acordul le-ar impune oricărei dezvoltări viitoare a activităților nucleare saudite – acordul reprezintă, în esență, vânzarea către Riad a centralelor nucleare ale companiei canado-americane Westinghouse și a exploatării acestora. Ei mai spun că revine Statelor Unite sarcina de a-și consolida diplomația regională pentru a descuraja proliferarea riscantă.
„Dacă acest acord va fi pus în aplicare, va fi crucial ca administrația să se asigure că vecinii înțeleg clar cât de restrictiv este acest acord”, a spus Daniel Benaim, fost secretar de stat adjunct pentru afacerile Peninsulei Arabice, care este acum cercetător diplomatic distins la Institutul pentru Orientul Mijlociu din Washington.
Pentru unii, cel mai mare risc ar apărea dacă alte țări din regiune pur și simplu nu ar avea încredere în restricțiile pe care acordul cu Arabia Saudită pretinde că le include.
Remarcând relațiile bune ale lui Trump cu majoritatea liderilor din regiune, inclusiv cu Turcia și Egiptul, un fost oficial al Departamentului de Stat a afirmat că va fi responsabilitatea administrației să comunice „faptul că acest acord nu reprezintă un semnal de undă verde pentru o cursă fără frâne a îmbogățirii nucleare binecuvântată de SUA”.
Editor : B.E.
