După ani de dependenţă de programele militare americane, o ţară din Europa pariază acum pe dezvoltarea propriei capacităţi tehnologice, printr-un proiect evaluat la miliarde de euro, care ar putea redefini poziţia sa în arhitectura de securitate globală. Trecerea de la F-35 la un nou „super-avion” de luptă marchează una dintre cele mai riscante mutări din aviaţia militară a ultimelor decenii.
În următoarele săptămâni, Parlamentul Italiei va trebui să decidă dacă va aloca resurse semnificative pentru Programul Global de Aviaţie de Luptă (GCAP - Global Combat Air Programme). Roma, alături de Regatul Unit şi Japonia, speră să intre într-un grup select de ţări capabile să proiecteze şi să gestioneze sisteme de avioane de luptă de generaţie următoare.
Este un pariu scump, dar şi o încercare de emancipare tehnologică faţă de marile programe din trecut, în care Italia a avut adesea un rol subordonat, scrie Euronews.
Ce este GCAP - Programul Global pentru Aviaţia de Luptă
GCAP reprezintă unul dintre pilonii planificării militare italiene pe termen mediu şi lung şi marchează o posibilă schimbare de direcţie faţă de programele anterioare, de la Eurofighter la F-35, în care accesul la tehnologie şi controlul capacităţilor au rămas în mare parte în mâinile partenerilor mai puternici.
Programul GCAP este rezultatul unirii a două proiecte anterioare: britanicul Tempest şi proiectul japonez FX. Obiectivul este dezvoltarea unui sistem aerian de luptă de generaţia a şasea până în 2035, destinat să înlocuiască treptat platforme precum Eurofighter Typhoon şi Mitsubishi F-2. Este un sistem aerian integrat, conceput pentru a opera în contexte de război complexe, cu un accent puternic pe interoperabilitatea cu forţele aliate.
Potrivit Documentului de Planificare Multianuală a Apărării, contribuţia Italiei la GCAP este estimată la aproximativ 9 miliarde de euro până în 2035. Această sumă vizează faza de dezvoltare şi nu include costurile viitoare legate de producţia în serie sau de ciclul de viaţă operaţional al sistemelor.
Doar pentru anul 2025, alocarea depăşeşte 600 de milioane de euro, ceea ce face din Programul Global pentru Aviaţia de Luptă unul dintre cele mai costisitoare programe din domeniul aviaţiei militare, alături de F-35 şi modernizarea Eurofighter. Ca în cazul multor programe majore de apărare, estimările iniţiale pot fi revizuite în timp: Ministerul Apărării vorbeşte deja despre o posibilă „integrare” a costurilor.
De la Eurofighter la GCAP
GCAP va funcţiona în paralel cu Eurofighter şi F-35 pentru o perioadă, înainte de a le înlocui treptat. Italia deţine 118 Eurofighter şi îşi propune să aibă 115 avioane F-35, urmând să dispună de peste 180 de aeronave combinate în jurul anului 2040. Programul va contribui şi la reducerea decalajului în domeniul sistemelor aeriene de luptă fără pilot (UCAS), prin dezvoltarea unor sisteme auxiliare avansate pentru platforma principală.
„Trebuie să ne pregătim pentru următorii 10, 20, 30 de ani pentru a menţine capacitatea de descurajare împotriva Rusiei şi, mai general, pentru a limita afirmarea Rusiei şi a Chinei în diverse regiuni”, afirmă Alessandro Marrone, directorul programului pentru Apărare, Securitate şi Spaţiu al Institutului pentru Afaceri Internaţionale.
Spre deosebire de programul F-35, care a generat puternice diviziuni politice în Italia, GCAP beneficiază până acum de un consens mai larg. În cazul F-35, modelul de cooperare a fost puternic dezechilibrat în favoarea Statelor Unite, care au suportat cea mai mare parte a costurilor de cercetare şi dezvoltare şi au menţinut un rol central în deciziile tehnologice şi operaţionale.
„Transferul limitat de tehnologie şi prezenţa aşa-numitelor «cutii negre» au frustrat actorii italieni”, arată un raport al Institutului pentru Afaceri Internaţionale. În schimb, angajamentul GCAP pentru acces egal la tehnologie este în linie cu dorinţa Italiei de a-şi păstra suveranitatea operaţională.
În practică, „cutiile negre” sunt componente controlate de SUA, care împiedică statele partenere să intervină direct asupra tehnologiei, mentenanţei avansate sau modernizărilor, limitând astfel autonomia şi controlul industrial. GCAP se bazează pe o abordare diferită: absenţa Washingtonului oferă Romei o autonomie mai mare, iar participarea egală a Italiei, cu o cotă de 33,3%, alături de Regatul Unit şi Japonia, garantează beneficii industriale mult mai mari decât în trecut.
Ce proiecte au în vedere alte state
Statele Unite dezvoltă două programe separate pentru avioane de generaţie următoare, în timp ce Franţa, Germania şi Spania au lansat Sistemul Aerian de Luptă al Viitorului (SCAF).
În ciuda angajamentului politic şi industrial, proiectul SCAF se confruntă cu dificultăţi majore, cooperarea franco-germană dovedindu-se complexă, iar întârzierile persistă chiar şi după aderarea Spaniei.
Prima fază, finanţată cu aproximativ 3,85 miliarde de euro până în 2026, vizează dezvoltarea şi testarea tehnologiilor-cheie. Următoarea etapă prevede realizarea unui demonstrator cu circa 4,5 miliarde de euro, cu intrare în serviciu estimată în jurul anului 2040, la cinci ani după GCAP.
Principalele vulnerabilităţi
Potrivit Institutului pentru Afaceri Internaţionale, GCAP reprezintă o investiţie fără precedent pentru Italia, dar şi un test cu grad ridicat de risc. Complexitatea programului, care integrează un avion de generaţia a şasea, drone, reţele avansate de comunicaţii şi arhitecturi digitale deschise, necesită o coordonare constantă între industrie şi instituţii. Interoperabilitatea cu Eurofighter şi F-35 şi modernizările continue sunt puncte sensibile, care pot deveni surse de tensiune.
Un prim punct critic îl reprezintă gestionarea informaţiilor clasificate. Multe IMM-uri şi centre de cercetare italiene nu operează în mod curent la acest nivel de securitate, existând riscul ca o parte a lanţului industrial să rămână în afara programului.
De asemenea, este esenţială soliditatea lanţului de aprovizionare. GCAP presupune integrarea marilor grupuri industriale, a IMM-urilor şi a start-up-urilor high-tech, menţinând standarde foarte ridicate de calitate şi siguranţă. În acest context, capitalul uman devine decisiv: disponibilitatea inginerilor şi tehnicienilor calificaţi influenţează direct credibilitatea autonomiei tehnologice a Italiei.
Regulile privind schimbul de componente şi exporturile joacă, de asemenea, un rol strategic: lipsa unui cadru clar şi comun riscă să încetinească cooperarea internaţională şi să slăbească unul dintre cele mai ambiţioase proiecte din istoria apărării italiene.
Editor : M.I.
