Oare strâmtoarea Ormuz, descrisă recent de biroul liderului suprem iranian drept „pilonul noii ordini de securitate a Iranului” și considerată la fel de revoluționară ca și deținerea unei arme nucleare, devine, în realitate, un atu care își pierde rapid din valoare, lăsând Iranul din ce în ce mai vulnerabil în fața noului val de sancțiuni economice al SUA? Aceasta este dezbaterea principală care se poartă în prezent în Iran, existând numeroase concluzii diferite cu privire la strategia de negociere a Teheranului, notează The Guardian.
Cei care avertizează că valoarea strâmtorii ca punct nevralgic al economiei mondiale se va eroda, lăsând țara fără rezerve valutare, susțin că negociatorii iranieni ar trebui să încheie un acord cât mai curând.
O analiză redactată de Hamid Paktinat, fondatorul Forumului Activiștilor Economici, sugerează că construirea de conducte și rute de export alternative de către vecinii Iranului din Golf va reduce la jumătate valoarea strategică a strâmtorii în decurs de trei ani.
Cei care se tem de risipirea resurselor acordă, în mod inevitabil, o importanță deosebită vizitelor separate efectuate săptămâna aceasta la Teheran de către ministrul de externe al Omanului, Badr Albusaidi, și șeful armatei pakistaneze, Asim Munir. Acești doi bărbați joacă un rol esențial în renegocierea condițiilor pentru redeschiderea strâmtorii și reactivarea memorandumului de înțelegere abandonat, convenit între SUA și Iran în luna iunie.
Președintele iranian Masoud Pezeshkian și președintele parlamentului, Mohammad Bagher Ghalibaf, au făcut recent, amândoi, declarații neobișnuit de directe cu privire la necesitatea de a pune capăt războiului – și la consecințele economice ale continuării acestuia. Ghalibaf a afirmat că, indiferent de puterea militară de care dispune Iranul, „dacă oamenii suferă de foame” și nu există creștere economică, țara nu va putea rezista. Securitatea, a susținut el, nu poate fi menținută fără o economie funcțională. El a adăugat că, în calitate de persoană cu experiență militară, „cunoaștem valoarea păcii mai bine decât cei care vorbesc despre pace”.
Pezeshkian a fost și mai direct: „Războiul trebuie să se încheie la un moment dat”, a spus el. Argumentul său a fost că Iranul ar trebui să pună capăt conflictului acum, cât Teheranul încă consideră că negociază dintr-o poziție de forță, în loc să aștepte până când poziția sa se va slăbi.
Guvernatorul băncii centrale iraniene, Abdolnaser Hemmati, a apărut, de asemenea, recent la televizor pentru a avertiza cu privire la presiunile economice. „Ne confruntăm simultan cu patru sau cinci provocări majore, printre care sancțiuni maxime, blocadă, întreruperea exporturilor de petrol și un dezechilibru bugetar, fiecare dintre acestea exercitând presiune asupra economiei”, a declarat el. „Una dintre țările vecine mi-a spus că, dacă o cincime din ceea ce s-a întâmplat în țara dumneavoastră s-ar întâmpla în țara noastră, nu am mai putea guverna țara”.
Ceea ce stă la baza acestor remarci este presiunea exercitată asupra oamenilor obișnuiți din Iran, precum și conștientizarea faptului că strâmtoarea nu poate deveni o doctrină de securitate permanentă în sine.
Hamid Asefi, un jurnalist din Teheran specializat în geoeconomie, este unul dintre cei care avertizează că, dacă strâmtoarea Ormuz va fi folosită ca ultimă carte a Iranului de fiecare dată când apare o criză, această carte își va pierde treptat valoarea. „O amenințare repetată constant se transformă din «mijloc de descurajare» într-un obicei politic; iar un obicei politic, dacă nu este însoțit de realizări concrete, duce mai devreme sau mai târziu la o inflație a amenințărilor”, a afirmat el.
Întrebarea principală nu mai este: poate Iranul să închidă strâmtoarea, a scris el, ci: dacă Iranul închide strâmtoarea Ormuz pentru restul lumii, își deschide oare calea către putere sau își blochează o parte din putere dincolo de acea ușă?
„Acesta este paradoxul Ormuzului. În politica internațională, o pârghie folosită în mod constant ca mijloc de presiune poate deveni propriul său dușman, deoarece îi obligă pe ceilalți să ia măsuri pentru a-și reduce vulnerabilitatea […] principala întrebare a politicii iraniene în privința strâmtorii Ormuz trebuie să se schimbe de la: «Cum putem îngreuna tranzitul?» la «Cum putem face tranzitul atât de sigur și de stabil încât toată lumea să aibă nevoie de Iran pentru a menține această ordine?»”
Asta nu înseamnă că pârghia nu are nicio valoare. Dimpotrivă.
Conform datelor compilate de serviciul de monitorizare a navelor Kpler, doar 112 petroliere și nave pentru transportul gazelor au traversat strâmtoarea în perioada 1-19 august. Aproape 79% au folosit rute neconfirmate, 19% au folosit ruta nordică preferată de Iran, iar 2% au folosit ruta din Oman. În realitate, multe dintre navele care au folosit rutele necunoscute și-au oprit probabil transponderele și au beneficiat de protecția SUA de-a lungul rutei din Oman.
Se pare, de asemenea, că, cu sprijinul guvernului SUA, companiile petroliere din Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Qatar și Kuweit au închiriat un număr redus de petroliere pentru a transporta încărcătura pe ruta sudică către Golful Oman, unde descarcă apoi petrolul în petroliere aflate în așteptare, deținute de clienții lor. O mare parte a riscului este, prin urmare, transferată de la companiile de transport maritim și clienții din sectorul petrolier către producătorii de petrol de stat, mai motivați, și către guvernul SUA. Iranul a întocmit o listă neagră cu aproximativ 48 de nave pe care va încerca să le interzică sau să le amendeze.
Însă guvernul SUA exagerează probabil impactul acestor soluții alternative. Chris Wright, secretarul american al energiei, a afirmat pe 18 august că Marina SUA a contribuit la transferul a peste 15 milioane de barili de petrol și alte produse. El a mai susținut că transferul mediu zilnic de petrol prin strâmtoare depășește acum 8 milioane de barili, dar chiar și această cifră este mai mică decât jumătate din media dinainte de război și este, oricum, considerată exagerată. Majoritatea sistemelor de monitorizare a navelor estimează că volumul zilnic se apropie mai mult de 6 milioane de barili pe zi.
Arsenio Dominguez, secretarul general al Organizației Maritime Internaționale, a respins, de asemenea, afirmația lui Donald Trump potrivit căreia marina americană ar fi deschis practic strâmtoarea, declarând pentru Bloomberg: „Având în vedere numărul foarte redus de nave care tranzitează strâmtoarea Ormuz, este clar că această strâmtoare nu este, în practică, deschisă”. Președintele SUA a replicat că toate minele din strâmtoare au fost îndepărtate, rămânând ca principală amenințare atacurile cu drone și cele navale ale Iranului.
Însă faptul că, înainte de război, strâmtoarea reprezenta 20% din transportul de petrol și produse petroliere servește drept catalizator pentru restructurarea infrastructurii energetice globale. Țările din Golf construiesc rapid o rețea de conducte alternative, cu scopul de a proteja, până la sfârșitul acestui deceniu, mai mult de jumătate din exporturile lor din perioada de dinainte de război de impactul strâmtorii Ormuz.
Paktinat a analizat, la nivel regional, capacitatea, lungimea și costul conductelor care urmează să fie construite în șase țări în următorii unu până la patru ani. El a concluzionat că dependența Arabiei Saudite de Strâmtoarea Ormuz va scădea de la 70% la 15%. Dependența Emiratelor Arabe Unite va scădea de la 50% la 15%, iar cea a Irakului va scădea de la 100% la 30%.
Dependența Kuweitului și a Qatarului ar scădea de la 100% la mai puțin de jumătate. Dependența Bahrainului ar scădea de la 100% la 15%, a estimat el. În cele din urmă, dependența Omanului s-ar transforma de la 0% la statutul de important nod de transfer petrolier de coastă pentru întreaga regiune.
În ansamblu, spune el, valoarea strategică a strâmtorii Ormuz se va reduce la jumătate în termen de trei ani și va dispărea aproape complet în termen de șase ani, odată cu punerea în aplicare a acestor proiecte. Strâmtoarea îngustă, în formă de potcoavă, va rămâne, dar importanța sa strategică – centrul de greutate al Iranului – se va fi evaporat.
Între timp, SUA vor încerca să transforme în realitate lăudăroșenia prematură a lui Trump, potrivit căreia economia iraniană s-a prăbușit complet. Vor încerca încă o dată să blocheze arterele vitale ale guvernului iranian în cinci sectoare-cheie: aurul, criptomonedele, tehnologia, transportul maritim și aviația, scrie sursa citată.
Succesul nu este deloc garantat, așa cum Trump trebuie să știe din eșecul de a învinge Iranul în primul său mandat. Însă subminarea treptată a rezilienței economice a Iranului până când strâmtoarea va deveni, în cele din urmă, irelevantă ar putea fi singura opțiune care i-a mai rămas lui Trump.
Citește și:
Jumătate de secol de blocaj. Cum a devenit Iranul testul imposibil pentru fiecare președinte american și ce ar putea schimba ecuația
Războiul împotriva Iranului. Ce l-a convins pe Trump să ignore avertismentele și să mizeze totul pe forță
Editor : A.M.G.
