Donald Trump este adesea numit „președinte tranzacțional”, iar săptămâna aceasta, această descriere potrivită a dus la succes. Armistițiul negociat între Israel și Hamas a fost o tranzacție, și una complicată. Merită să menționăm că aceasta este doar faza 1 și că poate eșua sau se poate bloca dacă părțile nu își respectă angajamentele. Dar prima fază este, de fapt, o cale plauzibilă pentru a pune capăt violențelor îngrozitoare din Gaza și reprezintă o șansă care merită să fie încercată. Ea relevă cinci realități importante despre Orientul Mijlociu de astăzi, scrie Fareed Zakaria într-un articol pentru Washington Post.
În primul rând, Israelul se află într-o poziție dominantă de forță. Dan Senor, analist și autor republican, a remarcat săptămâna trecută în emisiunea Fareed Zakaria GPS de la CNN că acordul era un plan israelian sau, cel puțin, un plan american cu care israelienii puteau fi de acord. Israelul este puterea pe teren și a devenit și mai puternic în ultimii doi ani, după ce a învins o serie de dușmani în străinătate. Nimic nu se va întâmpla fără consimțământul său. Din punct de vedere practic, dacă cineva vrea ca armele Israelului să înceteze să mai tragă, are nevoie de un plan cu care Israelul să poată fi de acord.
Într-adevăr, ascensiunea Israelului a fost atât de spectaculoasă încât atât Qatarul, cât și Arabia Saudită au început să echilibreze cu precauție această putere – Doha căutând garanții militare din partea Washingtonului, iar Riadul semnând un pact de apărare reciprocă cu Pakistanul, o națiune dotată cu arme nucleare.
În al doilea rând, se pot obține concesii din partea Israelului, dar este nevoie de capital politic și abilitate. Trump a folosit ambele în mod inteligent pentru a-l determina pe prim-ministrul Benjamin Netanyahu să accepte acordul. Trump are un capital politic uriaș în rândul israelienilor și l-a folosit pentru a-l presa pe Netanyahu. El a profitat de momentul în care atacul Israelului asupra agenților Hamas din Doha a produs multe reacții negative în regiune. Și a preluat acceptarea parțială a planului de către Hamas și a pretins că era o acceptare deplină – chiar dacă israelienii începuseră să ezite – forțând încheierea acordului.
În al treilea rând, în negocieri se vede realitatea noului Orient Mijlociu. Uitați-vă cine a participat la negocierile pentru acord: egipteni, turci, israelieni, qatarezi și americani, alături de Hamas. Egiptenii sunt importanți doar în acest context particular, datorită graniței lor cu Gaza și punctului de trecere Rafah, care este un coridor cheie pentru ajutorul umanitar către Gaza. Prezența lor a readus în atenție vechea ordine din Orientul Mijlociu, care era dominată de țările mari, populate și bogate din punct de vedere cultural.
Noul Orient Mijlociu este dominat de Israel și statele din Golf. Acest lucru este evident mai ales în ascensiunea Qatarului, o țară mică, bogată în gaze naturale, cu doar aproximativ 400.000 de cetățeni, dar cu o conducere abilă, dispusă să discute cu toate părțile, inclusiv Iranul și Hamas, ceea ce o face indispensabilă în orice mediere a conflictelor. În timp ce vechiul Orient Mijlociu era condus de state mari care susțineau panarabismul și încurajau terorismul palestinian, regatele din Golf caută modernitatea, progresul tehnologic și, mai presus de toate, pacea și stabilitatea. Turcia este noul factor imprevizibil, puternică, dar condusă de un lider încăpățânat care a cochetat cu radicalismul islamic.
În al patrulea rând, noul Orient Mijlociu este unul în care amenințarea iraniană s-a slăbit considerabil. Încă de la revoluția islamică din 1979, statele arabe s-au îngrijorat de un Iran expansionist și agresiv din punct de vedere ideologic. Dar, în ultimii 15 ani, Iranul s-a aflat într-o situație economică dificilă și a fost periodic zguduit de crize politice, de la „mișcarea verde” la protestele răspândite ale mișcării femeilor și diviziunile din cadrul elitei sale conducătoare. În tot acest timp, Iranul s-a confruntat cu o serie de atacuri devastatoare ale Israelului asupra oamenilor de știință nucleari, liderilor militari și instalațiilor nucleare, culminând cu atacurile din iunie, care au fost atât de ample încât au fost aproape similare cu o invazie.
În cele din urmă, în ciuda violenței, a extremismului și a animozității, nu există niciun plan pe termen lung care să nu se încheie cu o soluție cu două state. Diplomatul american veteran Martin Indyk, care era un susținător fervent al Israelului și, de asemenea, al unui stat palestinian, a scris un eseu în Foreign Affairs anul trecut, cu câteva luni înainte de a muri, intitulat „Ciudata renaștere a soluției cu două state”. El a susținut că deceniile de abandonare a acestui obiectiv au dovedit doar că nu există alternativă. Orice altă alternativă posibilă – ocuparea continuă, un singur stat, expulzarea – nu funcționează, așa că oamenii vor reveni în cele din urmă, cu reticență, la aceasta.
Dar asta se va întâmpla doar dacă Trump va ajunge la această concluzie și va investi în ea puterea și energia sa. Planul său face o mică referire la aceasta. Dar, anunțând armistițiul, el spera nu doar la o încetare a focului, ci la „pace veșnică”. Acest lucru ar necesita mai mult decât o tranzacție; ar necesita viziune. Fructele acestei viziuni – pacea autentică și durabilă – ar răsuna în istorie și ar constitui un premiu mult mai mare decât cel acordat de Comitetul Nobel în fiecare octombrie.
Editor : B.E.
