Europa se confruntă cu cea mai gravă secetă din ultimii 500 de ani. Temperaturile ridicate și lipsa precipitaților au dus la incendii uriașe de vegetație, la secarea râurilor până la un nivel la care navigația a fost oprită și la probleme majore în lanțurile de aprovizionare. Pe măsură ce Europa se confruntă cu cea mai gravă secetă din ultimii 500 de ani, iată ce s-a întâmplat ultima dată.
Un vis i-a spus unde să sape. Anul 1540, seceta teribilă a secat o mlaștină pe care o cunoștea și acolo se îndrepta Anna Schmidin, probabil din satul ei natal Eppisburg din Bavaria. Visul ei i-a oferit coordonate remarcabil de precise și s-a concentrat asupra unui vas expus de apele în retragere. Când Anna a spart vasul, a găsit 900 de monede de argint din epoca lui Augustus, împăratul roman care a fondat orașul Augsburg.
Anna a fost unul dintre puținii câștigători ai megasecetei de aproape un an care a cuprins Europa, din Franța până în Polonia. Pentru majoritatea, a fost un an obositor. Temperaturile au crescut la peste 40 de grade Celsius; păduri și orașe au ars; râurile au secat; vitele au murit; iar boala s-a răspândit în jurul căilor navigabile blocate.
Din păcate pentru noi, 1540 este departe de a fi o curiozitate istorică abstractă, scrie Politico.
Săptămâna trecută, Andrea Toreti, un om de știință al Centrului de Cercetare al Comisiei Europene, a avertizat că 2022 riscă să fie acum cel mai secetos an din ultimii 500 de ani. Asta ne pune acum față în față cu 1540 ca punct statistic. Semnele arată însă că ar putea fi și mai greu pentru noi să supraviețuim decât a fost pentru țăranii din secolul al XVI-lea. Temperaturile ridicate și seceta ar putea să schimbe modelul nostru civilizațional. Oamenii de la 1540 pur și simplu nu aveau nevoie de cantitățile uriașe de apă de care avem acum pentru a menține un randament ridicat al culturilor și pentru asigurarea energiei electrice de care europenii au nevoie.
Politică incendiară
Spre deosebire de Anna, Heinrich Diek a avut un 1540 deosebit de prost. Acestea erau zile în care politica religioasă a Reformei protestante era la fel de incendiară ca vremea, iar continentul s-a scufundat într-o vânătoare paranoică de vrăjitoare. Din orașele germane și austriece, în care mare parte din clădiri erau acoperite cu paie, ieșea fum. Pentru unii germani luterani, vinovații trebuiau să fie catolicii. Pentru austrieci, piromanii nu puteau fi decât agenți ai otomanilor lui Süleyman Magnificul, care ajunseseră la porțile Vienei în 1529.
Pentru Diek, incendiul uriaș din orașul Einbeck din Saxonia Inferioară a însemnat arestare, tortură și execuție.
Incendiul de la Einbeck în plină vară a fost o tragedie, ucigând până la 500 de oameni. Se presupune că scânteia a fost aprinsă de un cioban beat. Trezit din beție, ciobanul a spus că a fost pus să aprindă focul de către Diek, un executor judecătoresc care supraveghea exploatațiile dintr-un cătun la nord de Einbeck, care era ostil luteranismului. Confruntat de luterani, Diek a început să dezvăluie detalii despre o conspirație de dimensiuni extraordinare, dar neplauzibile, ale căror ițe duceau la ducele Heinrich cel Tânăr de Brunswick, liderul prinților catolici, care ar fi împărțit pungi cu bani pentru atacuri incendiare împotriva protestanților.
Moșiile protestante au cerut ca Sfântul Împărat Roman Carol al V-lea să ia măsuri. Papa a fost învinuit. Chiar și Martin Luther, imaginea protestantismului, a intervenit. Însă, incendiile pârjoleau și domenii non-luterane, cum ar fi chiar cel al ducelui Heinrich cel Tânăr.
A fost adevărată vreuna dintre aceste acuzații de incendiere? Cât de mult a fost pur și simplu o vânătoare delirantă de vrăjitoare într-o Europă fanatică și plină de neliniști? E greu de spus prin ceața timpului, dar e clar că vremea înăbușitoare (și vinurile tari!) împingeau butoiul de pulbere politică mai aproape de foc. Deși este perfect credibil ca scântei accidentale de la gătit și forje să fi declanșat multe dintre incendii, exista puțin scepticism în 1540 pentru a-l salva pe Diek. Dacă vizitați Einbeck astăzi, biroul de turism vă sugerează o vizită la Turnul Diek , unde există o cușcă – într-o stare deosebit de bună – în care se presupune că cadavrul său, distrus și în descompunere, a fost atârnat timp de un an ca un factor de descurajare pentru alți piromani papişti.
Povești apocaliptice
Anul morții lui Diek a fost cel mai rău dintr-o serie de ani cu vreme aprigă. În anii 1530, fântânile s-au uscat și au existat invazii de omizi și șoareci. În 1535, o foamete devastatoare a lovit Transilvania. Însă, anul 1540 a fost unul terbil.
Unele dintre descrierile anului 1540 au un aer apocaliptic. Incendiile de pădure cu intensitatea pe care o asociem acum cu infernurile mediteraneene au făcut ravagii din munții Vosgi din estul Franței până în Polonia. Povestiri macabre din Elveția și orașul polonez Cracovia descriu o nuanță roșie particulară a soarelui sau soarele atârnând ca un disc palid pe cer, probabil efectul fumului din pădurile în flăcări. Strugurii s-au ofilit și s-au transformat în stafide coapte pe vița de vie.
Temerile de astăzi cu privire la nivelul Rinului nu sunt nimic nou. În unele momente în 1540, a fost posibil să treci la pas peste râuri majore cum ar fi Rinul, Sena și Elba. În orașul francez Besançon, oamenii se adăposteau în pivnițe de la ora 9 dimineața, iar muncitorii din cariere au fost scutiți de munca lor grea. În orașul german Ulm, preoții au fost instruiți să se roage pentru ploaie. Crăpăturile care se deschideau în câmpurile fermierilor erau atât de adânci încât puteai pune piciorul în ele. Lângă lacul Constance, prețul apei l-a depășit pe cel al vinului. Așa cum satele franceze au nevoie acum de apă livrată cu camionul, oamenii au fost nevoiți să ia măsuri de urgență similare în 1540. Măgarii și căruțele au fost folosite pentru a furniza apă comunități.
Oamenii erau vulnerabili în aceleași sectoare economice de bază pentru care ne îngrijorăm și astăzi: agricultura, transportul fluvial și hidroenergie. Vitele mureau în soare. Comerțul fluvial s-a contractat grav. Morile de apă — inima tehnologică a economiei rurale din secolul al XVI-lea — s-au oprit. Toate acestea au dus la creșterea prețului produselor de bază precum laptele, brânza, pâinea și făina.
Avertizare meteo
Istoricul elvețian Christian Pfister, profesor la Universitatea din Berna, este cel care a deschis calea în stabilirea faptului că 1540 a fost un an căruia ar trebui să-i acordăm mai multă atenție. Bazându-și munca pe mai mult de 300 de surse originale, Pfister a aruncat o lumină asupra cum a fost să trăiești acele luni lungi și fierbinți – și de ce ar trebui să fim mai atenți.
Pfister a fost un pionier în a susține că trebuie să stabilim o istorie mai lungă a evenimentelor climatice, folosind o gamă largă de surse originale, înregistrări privind recolta, prețurile cerealelor și inele de copaci pentru a pune laolaltă o perspectivă care se extinde cu mult înainte de meteorologia modernă. Împreună cu geograful Heinz Wanner, el a trasat o istorie climatică a întregului mileniu trecut. Este un domeniu de studiu despre care insistă că îi poate ajuta pe cei care doresc să stabilească modele științifice pentru a înțelege schimbările climatice. El spune, de exemplu, că abordarea sa ajută la crearea unei noi imagini a modului în care izvoarele istorice acționează ca un precursor al evenimentelor climatice extreme, deși admite că subiectul este încă înțeles incorect.
Când vine vorba de 1540, în mod intrigant, chiar și un astfel de expert mondial habar nu are de ce a fost un an atât de prost. Când a fost întrebat dacă ar putea avea legătură cu activitatea solară sau cu vulcanii, el pur și simplu chicotește și răspunde: „Aceasta este într-adevăr o enigmă pe care nu o pot rezolva.”
Totuși, ceea ce Pfister se grăbește să sublinieze este că, în timp ce oamenii din 1540 au înfruntat seceta fără suferințe cataclismice, nu suntem în măsură să fim mulțumiți. Poate în mod contraintuitiv, progresele noastre tehnologice ne-au lăsat, în unele privințe cheie, deosebit de vulnerabili.
În sursele culese de Pfister apare doar o mică criză de tensiune socială. În general, vremea nu pare să fi declanșat tulburări sau revolte semnificative. Strămoșii noștri au avut, de asemenea, un avantaj unic pe care nu ne mai putem baza: există o relatare contemporană despre roua neobișnuit de abundentă în pajiștile alpine, care ar fi putut foarte bine să fi fost cauzată de evaporarea a ceea ce erau atunci ghețari considerabil mai mari. Din păcate, asta nu este ceva pe care să ne putem baza în aceste zile.
Boala a făcut într-adevăr victime, dar recoltele au rezistat. Prețurile cerealelor au crescut, dar livrările nu au scăzut la nivelul foametei. Culturi mai robuste, cum ar fi ovăzul și secara, au prosperat în Europa centrală. Acestea au fost, fără îndoială, vremuri grele, dar, în marele flux al istoriei, nu atât de letale în comparație cu deceniile ulterioare ale secolului.
„Seceta din anii 1530 pare, din perspectivă societală, să nu fi fost prea rea. A fost de fapt o perioadă de recolte destul de bune în cea mai mare parte a Europei și de expansiune demografică. Pe de altă parte, frigul de la sfârșitul anilor 1500 din Europa a fost mult mai rău, cu recoltele în scădere, boli în rândul animalelor domestice și foamete severă și de lungă durată”, a declarat Fredrik Charpentier Ljungqvist, profesor asociat de istorie și geografie la Universitatea din Stockholm.
Principalul avertisment al lui Pfister este că s-ar putea să nu fim atât de norocoși data viitoare. În timp ce temperaturile ridicate din 2003 (sau chiar de anul acesta) au fost văzute ca un eveniment imprevizibil, Pfister insistă că interpretarea a fost un exemplu clasic de memorie istorică insuficientă și spune că oamenii trebuie să privească și mai mult înapoi. Chiar și fără pericolele adăugate ale schimbărilor climatice provocate de om, un an monstru precum 1540 ar putea sta după colț. „În spatele anului 2003 se află o altă lebădă neagră căreia nimeni nu-i acordă atenție, și anume 1540”, a argumentat el.
Faptul că a avut loc un an atât de cald și secetos, oricare ar fi cauzele sale, ar trebui să stârnească o reflecție serioasă asupra efectelor pe care le-ar avea reapariția unor astfel de condiții, mai ales că temperaturile globale continuă să crească. Pot trenurile să înlocuiască barjele pe căile navigabile secate? Va fi suficientă apă pentru a răci centralele electrice nucleare?
„Dacă tehnologia eșuează, avem cu adevărat probleme”, a spus el. „Dacă sunt prea multe centrale nucleare închise dintr-un motiv sau altul, avem probleme serioase, pentru că avem o civilizație care depinde 100% sau 99% de electricitate. Și dacă eșuează, totul eșuează. Nici măcar nu putem merge la supermarket să plătim ceva. Nu putem obține benzină. Suntem foarte vulnerabili în acest sens”, a mai spus Pfister.
Editor : R.K.
