„Niciodată să nu mori pentru împărat sau țară”. Avertismentul ultimilor supraviețuitori ai unei armate imperiale pentru noua generație

La 80 de ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, foarte puțini dintre veteranii care au luptat de partea armatei imperiale a Japoniei au mai rămas în viață. Odată cu ei, se vor pierde și ultimele amintiri vii despre ororile și chinurile prin care au trecut soldații, dar și despre curajul de care au dat dovadă și sacrificiile făcute pe câmpul de luptă. Iată câteva din poveștile lor care sunt cu atât mai semnificative acum, când Japonia este în plin proces de refacere a armatei, după zeci de ani în care a urmat o doctrină pacifistă.

În luna martie a acestui an, mai erau doar 792 de veterani de război japonezi care colectau pensii de la stat – jumătate din numărul raportat anul trecut, potrivit New York Times. 

Kunishiro Kiyozumi este un bărbat mic de statură cu părul cărunt și spatele cocoșat care trăiește singur și merge în continuare la supermarket cu bicicleta.

La 97 de ani, el trece neobservat printre ceilalți clienți din magazin, care sunt prea ocupați cu telefoanele și cărucioarele lor ca să îl bage în seamă, neștiind că bătrânul din fața lor a luat parte la cel mai sângeros război din istorie.

Kiyozumi avea doar 15 ani când a devenit cel mai tânăr marinar de pe submarinul de atac I-58 al Marinei Imperiale Japoneze. În ultimele zile ale războiului, submarinul vâna navele aliaților în Oceanul Pacific, reușind chiar să scufunde crucișătorul greu USS Indianapolis.

Kiyozumi a servit într-o armată care a comis multe atrocități în Asia, în timp ce Japonia a luptat într-un conflict global brutal care s-a încheiat cu detonarea celor două bombe atomice deasupra orașelor Hiroshima și Nagasaki. În total, cel puțin 60 de milioane de oameni au murit în cel de-al Doilea Război Mondial.

„Eu sunt ultimul rămas în viață”

Dar veteranii de război precum Kiyozumi nu erau amiralii sau generalii care au conceput planurile imperiale ale Japoniei. Ei erau doar niște tineri marinari și soldați implicați într-un război pentru declanșarea căruia nu aveau nicio vină.

Cei mai mulți dintre veteranii care mai sunt acum în viață erau adolescenți când au fost trimiși la luptă în zone îndepărtate, precum India sau Pacificul de Sud, acolo unde unii dintre ei au fost abandonați în jungle și lăsați să moară de foame înainte de căderea imperiului.

După ce Japonia a capitulat, pe 15 august 1945, soldații s-au întors acasă într-o națiune înfrântă neinteresată de sacrificiile lor și dornică să treacă pe cât de repede peste amintirile dureroase ale conflictului și întrebările inconfortabile despre atrocitățile comise pe timp de război.

„Eu sunt ultimul rămas în viață”, a spus Kiyozumi, care încă păstrează fotografii cu submarinul în care a activat ca tânăr marinar. Toți ceilalți membri ai echipajului au murit între timp.

Submarinul lui a scufundat chiar nava americană care transportase piesele bombelor atomice

Kiyozumi încă își aduce aminte de ziua când au zărit nava militară americană apropiindu-se de poziția lor și au lansat torpilele în direcția ei. Căpitanul submarinului a privit prin periscop cum vasul inamic s-a răsturnat pe o parte și s-a scufundat.

Abia mulți ani mai târziu, Kiyozumi a aflat că nava pe care au scufundat-o era chiar USS Indianapolis, care tocmai ce transportase piesele necesare construirii bombelor atomice folosite mai apoi împotriva orașelor japoneze.

Dintre cei 1.200 de marinari de la bordul crucișătorului american, doar 316 au supraviețuit. Echipele de salvare au ajuns în locul unde USS Indianapolis s-a scufundat abia după trei zile și jumătate de la incident.

Între timp, mulți dintre marinarii care au reușit să scape de pe navă înainte ca aceasta să se scufunde au murit de deshidratare, hipotermie, hipernatremie (exces de sodiu în sânge, după ce au băut apă de mare) sau au fost mâncați de rechini. Din cei aproximativ 890 de marinari care au supraviețuit scufundării navei, doar 316 au mai fost recuperați din ocean vii. Doi dintre ei au murit la spital.

„Era război. Am ucis sute de-ai lor, dar ei tocmai ce transportaseră bomba atomică”, a spus Kiyozumi cu tristețe, dar fără regrete.

Kiyozumi a corespondat într-o perioadă cu unul dintre supraviețuitorii de pe USS Indianapolis, dar acum se simte uitat și singur. Soția lui a murit cu trei decenii în urmă; prietenul lui cel mai bun din echipajul submarinului I-58 a murit în 2020.

Nimeni din orașul lui nu îl mai întreabă despre război. „Tinerii nu știu prin ce am trecut. Ei sunt mai interesați de smartphone-urile lor.”

„Nu mergeți la război. Stați cu părinții și familiile voastre”

Tadanori Suzuki avea doar 14 ani când s-a înrolat în Marina Imperială, dornic să își ajute țara. El a fost capturat la finalul războiului pe insula Sulawesi, pe care japonezii au cucerit-o de la olandezi (astăzi face parte din Indonezia), și s-a întors acasă abia șase luni mai târziu.

Flotila din care făcuse parte a reușit să lovească un distrugător al Statelor Unite, dar din cele opt bărci trimise să intercepteze nava americană, trei nu s-au mai întors la bază.

Când a bătut la ușa casei lui, mama sa a izbucnit în lacrimi. „Credeam că ai murit”, i-a spus ea, înainte să îi pregătească baia.

După ce și-a încheiat activitatea de tâmplar, Suzuki a început să le țină discursuri elevilor de școală primară din apropiere de locuința sa din Tokyo în care îi avertizează că nu există nimic de apreciat în a participa într-un război.

„Le spun generațiilor mai tinere: 'Acum mult timp, am făcut ceva foarte stupid. Nu mergeți la război. Stați cu părinții și familiile voastre'”, a spus Suzuki, care are acum 96 de ani.

Au fost trimiși la luptă fără nicio speranță de victorie

Kenichi Ozaki avea 15 ani când s-a înrolat în Armata Imperială. După ce a parcurs doar jumătate din perioada de instruire ca să devină radiotelegrafist, Ozaki a fost trimis în Filipine, acolo unde americanii au debarcat în încercarea de a-și recupera fosta colonie din mâinile japonezilor.

Forțele japoneze erau foarte prost pregătite și echipate și, astfel, au fost imediat puse pe fugă. Supraviețuitorii demoralizați au fugit în junglă, unde s-au ascuns luni de zile.

În jurul său, camarazii lui erau uciși de gherilele filipineze sau mureau de foame. În timp ce el a supraviețuit mâncând frunze și alimente furate, Ozaki a văzut alți soldați care se hrăneau din trupurile camarazilor lor morți.

La 97 de ani, Ozaki încă își visează camarazii abandonați în junglă, cărora li s-a spus să moară pentru gloria imperiului, dar care au fost trimiși la luptă fără nicio speranță de victorie.

„Când și-au tras ultimele suflări, nimeni nu a strigat numele împăratului. Și-au strigat mamele pe care nu aveau să le mai vadă vreodată”, a povestit Ozaki care locuiește acum în Kyoto cu fiul său.

Prinși în capcană de trupele britanice

Tetsuo Sato are 105 ani, însă își amintește în continuare cu furie o bătălie purtată cu foarte mult timp în urmă. El a participat într-o ofensivă a trupelor japoneze care ocupaseră Burma (Myanmar) împotriva orașului Imphal din India britanică.

Generalii japonezi i-au trimis pe soldați fără echipamentele militare necesare pentru o astfel de campanie și le-au ordonat să nu se retragă niciodată.

Trupele britanice au părut că se retrag inițial, dar era o capcană. Japonezii au fost complet încercuiți și singurul motiv pentru care Sato a reușit să scape cu viață a fost decizia comandantului unității sale care nu a respectat ordinele și a dat ordin de retragere.

Chiar și așa, mulți dintre camarazii săi au murit de foame și boală pe drumul de întoarcere în Burma. „Ne-au irosit viețile ca pe niște resturi de hârtie”, a spus Sato. „Niciodată să nu muriți pentru împărat sau țară.”

Editor : Raul Nețoiu