Unul dintre aspectele cele mai frapante ale războiului cu Iranul este măsura în care acesta a scos în evidență irelevanța organizațiilor internaționale și a abordărilor multilaterale în rezolvarea conflictelor globale, scrie profesoara asistent de drept internațional Theresa Reinold, de la EDHEC Business School, în The Conversation.
Dacă luăm războiul ca indicator al viabilității ordinii internaționale bazate pe norme, stabilită după cel de-al Doilea Război Mondial, atunci am putea foarte bine să concluzionăm că „pacientul” prezintă un puls foarte slab.
Organizația Națiunilor Unite și Uniunea Europeană sunt două organizații care întruchipează ordinea normativă globală de după 1945 – o ordine care se bazează pe principii precum statul de drept, neagresiunea și respectarea integrității teritoriale și a independenței politice a statelor suverane.
Aceste principii, precum și organizațiile internaționale care le întruchipează, se numără printre primele victime ale campaniei militare americano-israeliene. Cum s-a ajuns aici și ce s-ar putea face pentru a revitaliza pacientul?
Organizația Națiunilor Unite – povestea unei lupte între marile puteri și a standardelor duble
Începând cu ONU, războiul cu Iranul a arătat foarte clar că sistemul de securitate colectivă instituit după 1945 este în mare măsură paralizat atunci când o mare putere decide să acționeze pe cont propriu. Consiliul de Securitate al ONU a fost desemnat ca gardian al păcii și securității internaționale, dar a fost paralizat de drepturile de veto ale membrilor săi permanenți, care și-au folosit de nenumărate ori influența pentru a-și proteja propriile acțiuni și pe cele ale aliaților lor de controlul internațional.
Când SUA și Israelul au lansat atacuri împotriva Iranului la sfârșitul lunii februarie 2026, Consiliul de Securitate nu a reușit inițial să ofere niciun fel de răspuns semnificativ, cu atât mai puțin să autorizeze măsuri de dezamorsare a crizei. În schimb, conflictul s-a desfășurat în afara cadrului dreptului internațional, acțiunile militare unilaterale devenind mai degrabă norma, în loc să rămână excepția.
Consiliul de Securitate a adoptat în cele din urmă o rezoluție pe 11 martie, care s-a concentrat strict pe condamnarea atacurilor Iranului asupra statelor din Golf. Rezoluția, adoptată cu 13 voturi pentru și abținerile Rusiei și Chinei, a calificat acțiunile Iranului drept „atacuri flagrante” și a cerut încetarea imediată a agresiunii sale regionale.
Deși rezoluția este un semnal important că „pacientul” este încă în viață și că ONU mai are o oarecare voință de a proteja normele fundamentale pe care a fost construită, abordarea unilaterală a rezoluției subliniază standardele duble persistente ale Consiliului de Securitate: rezoluția nu menționează deloc atacurile inițiale ale SUA și Israelului asupra Iranului care au declanșat escaladarea conflictului și nici nu abordează contextul mai larg al conflictului, cum ar fi legalitatea acelor atacuri sau uciderea liderului suprem al Iranului.
Tăcerea asurzitoare a Consiliului de Securitate al ONU în fața încălcărilor de către SUA și Israel ale dreptului internațional imperativ sugerează, încă o dată, utilizarea standardelor duble și subminează și mai mult credibilitatea Consiliului de Securitate al ONU ca gardian al păcii și securității internaționale.
Cu toate acestea, deși Consiliul este în prezent mai mult sau mai puțin paralizat, există o procedură care ar putea revitaliza ONU în această criză geopolitică, și anume procedura „Uniting for Peace”.
Acest mecanism conferă puteri Adunării Generale a ONU în cazul unui impas al Consiliului de Securitate. Dacă acesta nu a fost încă utilizat în criza iraniană, este pentru că nu a existat suficientă voință politică în acest sens.
UE: un actor cu „putere” geopolitică, dar fără voința de a o folosi
Un alt aspect demn de remarcat (dar deloc surprinzător) al conflictului iranian este lipsa totală de relevanță a Uniunii Europene ca mediator și factor de pace.
Impulsul fondator al UE a fost acela de a construi pacea pe baza cooperării multilaterale și a soluționării non-violente a disputelor.
UE se consideră o putere normativă care urmărește să-și proiecteze valorile la nivel mondial prin utilizarea puterii soft, dar tinde să evite aplicarea coerciției.
Din păcate, trăim într-o lume în care cele mai puternice state din sistem au decis că violența este acum instrumentul preferat pentru atingerea obiectivelor de politică externă – fie prin înlăturarea de la putere a regimurilor ostile, fie prin uzurparea teritoriilor străine prin agresiune armată.
În această lume în care toți se luptă între ei, Europa pare neputincioasă. UE nu a fost consultată în perioada premergătoare războiului cu Iranul și nici nu participă activ la ostilități. În schimb, privește de pe margine, lansând apeluri inutile la reținere și sabotându-se singură prin certuri interne. Acest lucru este regretabil, având în vedere rolul de lider istoric al Europei în negocierea acordului nuclear cu Iranul.
De ce se trezește UE privind de pe margine la cel mai important eveniment geopolitic al anului 2026?
Pe de o parte, pentru că – din nou – nu a reușit să vorbească cu o singură voce. Statele membre au adoptat poziții divergente, unele exprimându-și sprijinul pentru acțiunile SUA și Israelului, iar altele făcând apel la reținere.
Spania, de exemplu, a riscat un conflict deschis cu administrația Trump în legătură cu utilizarea bazelor sale militare pentru efortul de război, în timp ce alți actori importanți, inclusiv Germania și Franța, și-au exprimat un anumit grad de simpatie pentru atacurile aeriene.
Deși este ușor să critici UE pentru lipsa sa de unitate în chestiuni geopolitice importante, această multiplicitate de voci este, de fapt, o caracteristică intenționată a acestei entități hibride, care combină atât elemente supranaționale, cât și interguvernamentale în arhitectura sa instituțională.
În același timp, această caracteristică de proiectare subminează în mod activ capacitatea de acțiune a UE în chestiuni geopolitice importante. Un alt factor care condamnă UE la ineficiență în crize geopolitice este dependența Europei de SUA în materie de securitate și lipsa unei politici de apărare comune susținută de o armată europeană.
Cu toate acestea, cel mai mare obstacol în calea capacității de acțiune a UE în domeniul geopoliticii nu este nici instituțional, nici material. Este unul psihologic. Nu există voința de a conduce, nu există voința de a utiliza o abordare fermă pentru a contracara disprețul flagrant al lui Trump față de multilateralism și dreptul internațional (valori care se află în centrul identității Europei) și există o credință naivă că relația transatlantică se va repara cumva de la sine.
În loc să-și folosească ponderea economică și diplomatică pentru a riposta la acțiunile unilaterale ale SUA, UE a recurs adesea la gesturi reactive și conciliatorii, sperând că armonia transatlantică se va restabili cumva doar prin bunăvoință. Acest lucru reflectă o eroare fundamentală de calcul: convingerea că SUA, sub conducerea lui Trump sau a oricărui alt lider, vor recunoaște și vor răsplăti în cele din urmă loialitatea europeană, chiar dacă acțiunile Washingtonului demonstrează contrariul.
Vestea bună este că acest lucru poate fi schimbat. Mentalitățile pot fi schimbate, identitățile pot fi reconstruite, iar capacitatea de acțiune poate fi consolidată.
Pacientul este slăbit, dar există speranță
Așadar, nu, multilateralismul nu este mort. Organizațiile internaționale precum ONU și UE nu numai că au instituit norme și mecanisme care le-ar permite să joace un rol crucial în crize geopolitice, dar dispun și de resurse enorme care le-ar permite să joace un astfel de rol.
Pulsul pacientului este, așadar, slab, dar există remedii eficiente disponibile pentru a-l întări. Acum, trebuie să mobilizăm voința politică necesară pentru a le pune în aplicare, conchide Theresa Reinold.
Editor : B.E.
