Exclusiv Procesul Cretzianu. Statul comunist român contra unui singur diplomat, o luptă de peste 10 ani pentru 6 milioane de franci elvețieni
Şase milioane de franci, un diplomat în exil şi un regim comunist care încerca să-şi urmărească duşmanii până în instanţele occidentale. Pare ficţiune, dar este istorie documentată. Întrebările pe care le ridică acest dosar, despre cine controlează memoria şi banii unei ţări care vrea să îşi păstreze valorile, sunt mai actuale decât credem. Ne răspunde la ele istoricul Diana Mandache, autoarea volumului „Banii exilului”.
Cristina Cileacu: Diana Mandache, istoric și autoarea volumului Banii exilului, bine ați venit la Pașaport diplomatic.
Diana Mandache: Vă mulțumesc pentru invitație.
Statul român contra unui singur diplomat
În anii tulburi de după 1944, elitele românești simţeau că nisipurile se mișcă sub picioarele vechii ordini. Au început să transfere discret fonduri către diplomații aflați în Occident, convinse că banii pot ancora, măcar în străinătate, o imagine a României care acasă era pe cale să fie demolată cu totul. Banii exilului nu erau nişte fonduri. Erau o formă de rezistență tăcută, o pariu că lumea liberă va auzi vocile celor care insistau ca România să nu fie uitată ca națiune cu identitate proprie, chiar în clipa în care regimul de la București o transforma, cu metodă, în simplă provincie a blocului sovietic.
Cristina Cileacu: Vorbim despre cea mai recentă carte pe care ați publicat-o la Editura Corint. Banii exilului este Procesul Cretzianu în Elveția, așa cum îi spune și titlul. Foarte pe scurt, să facem un rezumat despre ce este cartea.
Diana Mandache: În primul rând, este vorba de un fond special creat pentru exil, în eventualitatea în care România era ocupată de sovietici. Ideea pornise din anii războiului, 1943-44, iar evenimentul, defalcarea acestei sume pentru Alexandru Cretzianu, se produce la începutul anului 1945, până la sfârșitul războiului în Europa. Este vorba despre un proces internațional pe care statul român îl intentează asupra unui diplomat, la acea oră, în 1945, aflat ministrul României la Ankara, iar ulterior plecat în exil. Practic, făcea parte din sistemul diplomatic democrat, opus regimului guvernului Petru Groza, pro-comunist, și apoi statului comunist. Era vorba de un nucleu al diplomaților constituit în exil, iar Alexandru Cretzianu fusese ales, la propunerea lui Iuliu Maniu, să dețină un fond politic. Deci este vorba de un proces al statului român, care a urmărit recuperarea unei sume de bani, șase milioane de franci elvețieni. Statul comunist avea să poarte acest proces invocând dreptul public românesc, care nu putea fi aplicat în Elveția, deoarece Elveția și România nu aveau încheiată o convenție bilaterală, și faptul că exista o incompatibilitate între dreptul intern, dreptul elvețian și cel public românesc. Au fost tărăgănate, invocate tot felul de chichițe juridice, și a durat din 1945 până în septembrie 1956, acest proces, finalizat cu victoria lui Alexandru Cretzianu, deoarece contul creat în numele său la o bancă din Elveția a fost perfect legal.
Scopul fondurilor speciale externe
Cristina Cileacu: Îmi amintesc că atunci când făceam școală, în timpul perioadei comuniste, se tot vorbea la istorie, istoria mistificată de comuniști, despre faptul că regimul de dinainte de comuniști, regimul regelui, după care guvernul liberal, a fugit cu banii din țară. Vorbim despre genul acesta de conturi care, de fapt, au fost deschise cu ce scop? Acești șase milioane de franci elvețieni, pe care Alexandru Cretzianu, în calitate de reprezentant diplomatic al României la vremea respectivă, i-a primit pe numele său, (asta arată o mare încredere pe care statul o avea în funcționarii săi publici, pentru că, până la urmă, asta este un diplomat). La ce erau, de fapt, folosiți acești bani? De ce diplomații pe vremea respectivă primeau sume atât de mari?
Diana Mandache: Era vorba de fonduri speciale create de statul român, iar Ministerul Afacerilor Străine, așa se numea la acea vreme, dirija și administra acești bani, în special în anii războiului, în capitale din state neutre, cum erau Berna, Ankara, Stockholm, Madrid, Lisabona...
Cristina Cileacu: Care nu erau implicate în război.
Diana Mandache: State foarte importante. Evident, exista un regim juridic, decrete și legi care prevedeau modul de constituire a acestor fonduri speciale, cheltuieli speciale, iar ulterior numite fonduri pentru interese superioare de stat, asta din noiembrie 1944. Fondurile speciale erau create pentru condiții extreme, excepționale de război, în care diplomația trebuia să poată funcționa. Deci erau folosite pentru întreținerea și plata personalului diplomatic, cheltuieli legate de sediile diplomatice, dar și aspecte informative, politico-informative, care aveau caracter confidențial. În anii războiului, evident că acest lucru a fost continuat și în timp, post-23 august 1944, în guvernarea Sănătescu, prin adoptarea unei noi legi, care de fapt justifica o continuitate juridică privind regimul fondurilor speciale externe. Dețin fonduri speciale externe, statul român putea acționa și putea să-și asigure continuitatea în cazul ocupării sovietice și instaurării unui regim pro-comunist, astfel încât diplomația și diplomații, în principal din statele neutre, puteau acționa și să se constituie într-un nucleu al exilului românesc, fapt care s-a și întâmplat.
Amenințarea vine întotdeauna de la Est
Cristina Cileacu: Şi să păstreze adevăratele valori ale țării, care erau departe de cele comuniste. Aș face o paralelă, poate forțată, pentru că în prezent România, din fericire, nu mai are comunism. Însă această amenințare venită dinspre est este permanent la granița noastră și chiar și în interiorul țării, pentru că mentalitățile, știm foarte bine, se schimbă în perioade foarte mari de timp. Dacă ar fi să facem această paralelă, România de atunci, din timpul războiului, și România de acum, din present, considerați că mai facem la fel de bine acest gest de a păstra valorile reale ale țării? Diplomați avem în continuare, iar România are diplomați foarte buni. Dar din perspectiva dumneavoastră de istoric, comparând istoria de atunci cu istoria pe care o trăim în prezent, cum vedeți?
Diana Mandache: Acum trăim niște vremuri mai deosebite, volatile, fragile din punct de vedere politic, economic și chiar diplomatic. Trebuie să știi cum să manevrezi în acest tablou complex al relațiilor politico-diplomatice și militare internaționale. Iar în ceea ce privește regimul fondurilor speciale, acestea există dintotdeauna. Sunt fonduri care se află în diverse state importante din punct de vedere al relațiilor politice și diplomatice cu România și care au și credibilitate în sistemul bancar internațional. Căci în 1945, și în continuare, Elveția constituie un sistem bancar incredibil, la care, în general, statele europene au apelat la băncile elvețiene și nu numai, și Marea Britanie, de asemenea.
Secrete transparente în arhivele elvețiene
Cristina Cileacu: Revenind la cartea Banii exilului, pe care ați scris-o, v-am spus atunci când am primit cartea și am citit-o că este, din punctul dumneavoastră de vedere, al istoricului și al autorului, un proces extrem de minuțios de documentare. Cum ați ajuns la arhivele din Elveția? Pentru că documentele din carte sunt foarte mult bazate pe acele arhive.
Diana Mandache: Evident, cum era cazul, arhivele elvețiene trebuiau să dețină documente juridice și nu numai politico-diplomatice referitoare la acest important proces intentat de statul român contra unui diplomat, desfășurat pe teritoriul elvețian. Deci implicau atitudinea importantă a autorităților politice și diplomatice. Am ajuns, în perioada post-pandemie, în care toată lumea, sau multă lume, stătea acasă și totul era închis, să studiez la arhivele din Elveția online. Am aplicat, am urmat toate procedurile și, fără să mă deplasez, am primit răspuns în așteptare, dar nu exagerat. Deci accesul la informație și la cercetare în străinătate, spre deosebire de România, trebuie să spun, este facil. Te ajută în documentare, pentru că acolo era evident spusă și tema mea de cercetare și ce intenții aveam, aceea de a publica o carte. Dar totul este transparent și te ajută în cercetare, lucru care, acum în România și nu numai, în ultimii ani, este destul de dificil. Asta este o mare îngrijorare a mea, pentru că se vorbește foarte puțin despre cercetarea istorică. Adică, în loc să fii ajutat, uneori ești lăsat în așteptare.
Comuniștii români vs justiția elvețiană
Cristina Cileacu: Și această cercetare minuțioasă pe care ați făcut-o în arhivele elvețiene, ați studiat, de fapt, o serie de documente juridice, cartea prezintă practic pas cu pas toate etapele procesului, documente despre România comunistă ulterior și despre cum a încercat regimul comunist să recupereze acești bani.
Diana Mandache: Sunt o combinație de documente juridice foarte importante și foarte revelatoare ale relațiilor româno-elvețiene, cum politicieni și diplomați români puneau presiune pe politicienii din Elveția să intervină în justiția elvețiană, ei neînțelegând, sau se făceau că nu înțeleg, ceea ce înseamnă separația puterilor în stat. Deci această carte arată independența justiției, fapt care trebuie înțeles în România. Felul în care autoritățile elvețiene nu au ținut cont de presiunile politice venite din România, fie că era vorba de guvernarea doctorului Petru Groza, fie că era vorba de politicienii comuniști din Republica Populară Română și ulterior din Republica Socialistă România, neintervenind în actul juridic, este foarte important. Dar spuneam că sunt o serie de combinări de documente: acte juridice, note contabile, inclusiv din arhivele diplomatice ale Ministerului de Externe din România, declarații notariale, rapoarte diplomatice sau corespondență diplomatică, fie românească, fie elvețiană. Sunt extrem de interesante pentru că recompun nu numai acest proces din punct de vedere juridic, dar și din punct de vedere al relațiilor politice și diplomatice într-o perioadă a începutului Războiului Rece.
Cristina Cileacu: Moment în care România era privită cum de partenerii săi?
Diana Mandache: Era privită ca un stat unde procesele erau politice, ideologice, și chiar dacă politicienii sau diplomații comuniști susțineau aplicarea hotărârilor tribunalelor din România comunistă, evident că acest lucru nu putea fi aplicat, pentru că nu exista o convenție bilaterală, pentru că elvețienii știau foarte bine că erau procese politice și că fuseseră judecate in absentia, în absența diplomaților români.
Justiția din Elveția, greu de intimidat
Cristina Cileacu: Revenind la procesul despre care discutați în Banii exilului. Statul român s-a străduit foarte mult, în diferite etape, să câștige acest proces. Și totuși, la final, l-a pierdut. Ce a dus la pierderea acestui proces foarte complex?
Diana Mandache: În primul rând, justiția elvețiană. În cursul acestei perioade de aproape 11 ani, nu a intrat în problema de fond, dreptul public românesc fiind incompatibil. În schimb, ei au analizat actele care s-au desfășurat pe teritoriul elvețian și dacă era legală deschiderea și transferul acestei sume la Banca Union, the Bank Swiss, UBS, din Berna. Primul act care a fost analizat a fost ordinul ministerial al ministrului de Externe Constantin Vișoianu din ianuarie 1945, fiind considerat de justiția elvețiană un act de guvernământ prin care ordona transmiterea, defalcarea din fondul special, a acestei sume, separarea sumei de șase milioane de franci elvețieni. Acest moment al separării banilor de fondul special era bine pregătit juridic și a constituit, de fapt, faptul că era vorba de bani personali destinați lui Alexandru Cretzianu. Conform decretului adoptat în noiembrie 1944, articolul 5, totul era în deplină legalitate. Apoi, momentul depunerii a fost, de asemenea, legal, fiind un cont personal, deci confidențial. Evident că legislația privind separarea acestor bani prevedea condiții speciale, confidențiale, care nu puteau fi divulgate pentru nimic în lume.
Dosarul unui diplomat în exil
Cristina Cileacu: Și diplomatul despre care vorbim, cel care a primit această sumă de bani...
Diana Mandache: Anastasiu.
Cristina Cileacu: Da. Dar ulterior, această sumă a fost transferată pe numele lui Alexandru Cretzianu, care era reprezentantul diplomatic al României, întâi la Ankara, după care a emigrat în Statele Unite. Cum să-l privim? Este un personaj bun sau este un personaj rău? Până la urmă, controversa a apărut. Probabil a fost și alimentată ulterior de statul român, furios că pierdea acest proces. Cum să privim acest personaj?
Diana Mandache: El a fost un diplomat de carieră, un om apreciat încă din anii războiului, fiind veriga de legătură de la Cairo, unde se purtau negocieri pentru încheierea armistițiului. Și politicieni din România, inclusiv aliații, îl vedeau ca un om de încredere. El depusese un jurământ de credință pentru intrarea în serviciul diplomatic, iar ulterior, în 1940, față de Regele Mihai. Fiind monarhist, regalist democrat, el a urmat fix ordinul ministrului de Externe, Constantin Vișoianu. Deci, din punct de vedere juridic, el a ieșit câștigător în acest proces. În schimb, o umbră a planat asupra lui din cauza rivalităților din exil. Era vorba că o parte din bani fuseseră dispuși pentru susținerea scrierii unor rapoarte la Conferința de Pace de la Paris, de către un grup de diplomați aflați în exil, deci în paralel cu delegația oficială a României. Iar altă parte pentru constituirea Comitetului Național Român, guvernul în exil al României, al cărui prim președinte a fost generalul Rădescu, care intră într-un conflict cu Alexandru Cretzianu privind destinația acestor fonduri. Cretzianu se explică în corespondența personală cu un alt ambasador, Nicolae Comnen, aflat în exil, în care spune că acest fond este un fond personal dat pe încredere printr-un ordin ministerial, la propunerea lui Iuliu Maniu, care era folosit după propria sa conștiință numai pentru chestiuni politice, nu pentru acțiuni umanitare oferite intelectualității din exil, pentru că oricum suma nu era foarte mare și nu ajungea să întrețină tot exilul românesc. De ce a fost privit cu suspiciune? În primul rând pentru că nu a făcut transparente aceste cheltuieli.
Lecția despre încredere
Cristina Cileacu: Tocmai pentru că nu avem o transparență a acestor cheltuieli, dar avem acest cuvânt-cheie, care este încrederea că cineva mandatat de un ministru de Externe își va face treaba. Revenind la România prezentă, și din nou apelez la profesia dumneavoastră de istoric, mai regăsim acest tip de încredere în prezent?
Diana Mandache: Convingerea că există oameni de încredere, probabil că nu știm de ei. De obicei, oamenii care muncesc mult și cred sunt acea față nevăzută a lucrurilor. Eu sunt convinsă că există, dar în același timp trebuie să spun că la schimbarea regimurilor politice, uneori acele fonduri speciale create au fost abuzate, fiind create conturi personalizate. Și atunci unele au fost sustrase, cum s-a întâmplat probabil după evenimentele Revoluției din decembrie 1989.
Independența justiției nu este opțională
Cristina Cileacu: Și ca să concluzionăm această discuție despre Banii exilului, cartea pe care ați publicat-o recent la Editura Corintm care să fie concluzia și cu ce să rămânem după această carte.
Diana Mandache: Deci cartea este o carte istorică, diplomatică, conține o istorie a diplomației, dar și o istorie juridică a unui proces internațional. Eu zic că independența justiției este numărul unu și trebuie să stea în atenția noastră. De asemenea, și rolul diplomaților și al diplomației în situații de criză, ca și situațiile politice excepționale care pot crea circumstanțe în care oameni în poziții-cheie trebuie să facă față și trebuie să fie fideli democrației.
Cristina Cileacu: Și să țină, cum spunem noi, steagul sus al unei țări care să aibă principii și valori. Diana Mandache, vă mulțumesc foarte mult pentru această conversație.
Diana Mandache: Mulțumesc.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
