Și oricare american care aplaudă alături de administrația președintelui Donald Trump, îndemnând la desființarea UE pe motiv că e un „căpcăun birocratic” care se face vinovat de o „eliminare a civilizației”, ar trebui să ia fabula de mai sus în serios, crede POLITICO.
Lăsând la o parte contradicția flagrantă dintre aparenta venerare a suveranității naționale de către mișcarea MAGA și maniera lipsită de menajamente în care administrația le trimite sfaturi europenilor despre cum să-și organizeze continentul și pe cine ar fi bine să voteze, ostilitatea anti-UE atât de limpede a Washingtonului întâmpină o problemă mai profundă.
Dacă UE s-ar destrăma...
Și anume aceea că o Europă fără UE nu ar mai putea fi acel continent înfloritor de state-națiuni „suverane”.
În realitate, în lipsa proiectului european, continentul ar urma să se asemene cu Balcanii Occidentali în urma destrămării Iugoslaviei: locul în care vechi nemulțumiri vor prinde brusc iarăși viață. Iar acest scenariu ar fi cu atât mai mult valabil dacă dizolvarea imaginată a UE ar avea loc sub mandatul acelora pe care mișcarea MAGA și-i închipuie drept aliați: forțele „patriotice” ale politicii europene.
În definitiv, proiectul politic pe termen lung al premierului ungar Viktor Orbán are în centru obiectivul restaurării „Ungariei Mari”, așa cum arăta ea înainte de Tratatul de la Trianon din 1920, în mod evident pe spinarea unor vecini imediați ai țării precum România, Ucraina ori Serbia.
Apoi mai e și faptul că s-ar putea ca și provocatorii naționaliști din vecini să-și aibă propriul lor proiect. Președintele sârb Aleksandar Vučić, de pildă, îl venerează pe Slobodan Milošević, un dictator care a lansat războaie criminale pentru a menține Serbia dominantă în Balcani. Oare ar fi el dispus să-i cedeze pur și simplu Subotica - Szabadka în maghiară - omologului său autoritar de la Budapesta?
Dar ce se poate spune despre opiniile Dianei Șoșoacă, o membră destul de extravagantă a Parlamentului European care ar vrea să anexeze teritorii „istoric românești” precum Bucovina de Nord de la Ucraina?
Principalul motiv pentru care aceste forme - și multe altele - de revizionism istoric sunt ținute sub un capac bine închis îl reprezintă realizările proiectului european, printre care circulația liberă fără pașaport și drepturi foarte solide pentru minorități. Dacă scoatem UE din ecuație, o întreagă gamă de evenimente până acum inimaginabile ar deveni posibile: de la războaie și până la conflicte „înghețate” precum acelea întreținute de Rusia și Serbia în Transnistria, respectiv Kosovo.
În mod cert, într-o asemenea eventualitate ar avea un cuvânt de spus și jucătorii mari - cum ar fi Rusia, care deja a prins nas, dar e și incitată de administrația Trump în Ucraina, și căreia i-ar plăcea să demonstreze că Articolul 5 al NATO e doar vorbăraie; ba chiar poate și Germania, sub conducerea partidului Alternativă pentru Germania de extrema dreaptă, pe care aliatul lui Trump Elon Musk l-a îndemnat să lase în urmă sentimentul de vinovăție istorică al țării.
Nu, serios, ce ar putea să meargă rău?
Ideea că UE ar reprezenta o fundătură pentru civilizația europeană trădează o ignoranță profundă în privința istoriei Europei.
Încă de la căderea Imperiului Roman Europa a căutat mereu să ajungă la un echilibru între unitatea și diversitatea politică și culturală, iar succesiunea de instituții greoaie cvasi-federale ale continentului sunt o expresie a acestui fapt. Departe de a fi o aberație, UE continuă tradiția Sfântului Imperiu Roman, a Ligii Hanseatice ori a Republicii Polono-lituaniene.
Firește că se poate argumenta că ce se întâmplă în Europa ar trebui să fie treaba Europei, iar nu a Americii. Însă acesta ar fi preponderent un argument în favoarea distanțării, inclusiv prin retragerea umbrelei de securitate americane de deasupra Europei - iar nu în favoarea încercărilor lui Musk și ale Washingtonului de a ajuta una dintre taberele politice europene.
În plus, pledoaria pentru o retragere a SUA e șubredă și anistorică. Americanii au învățat la modul neplăcut și în 1917 și în 1941 că oricât de dezinteresați ar fi ei de războaiele europene, e foarte posibil ca un război european să fie interesat de ei. În primul caz interesele SUA erau amenințate de atacurile germane asupra navelor americane care plecau spre sau dinspre Regatul Unit. În al doilea caz Germania a declarat pur și simplu război după ce aliatul ei nipon prinsese curaj și lovise Pearl Harbor.
Politica americană postbelică referitoare la Europa, mereu susținută de un larg sprijin pentru proiectul integrării economice regionale, nu a fost produsul naivității ori „stupidității” conducătorilor americani anteriori. A avut la bază intenția de a împiedica un nou război european. Iar acea politică a fost un succes uluitor, întrucât ea a coincis nu numai cu o perioadă de pace și prosperitate fără precedent în Europa, ci și cu ascensiunea Americii în postura de putere globală necontestată – în parte grație și relației transatlantice.
Războaiele culturale sunt întotdeauna palpitante, iar cel purtat acum de administrația Trump contra UE pe fundalul unei strategii de securitate națională virulent anti-europene [în opinia autorului; partea cealaltă susține că e, din contră, pro-europeană - n.trad.], nu face excepție. Dar dacă deocamdată totul e doar o distracție și un joc, dacă s-ar întâmpla ca UE să se surpe sub mâna Rusiei și a Americii lui Trump, fiți convinși că americanii ar ajunge s-o regrete foarte rapid.
