În noiembrie 1990, prim-ministrul britanic și-a luat rămas bun cu lacrimi în ochi de la numărul 10 Downing Street (n.red. sediul Guvernului). Ea a fost înlăturată de propriul partid, după ce a fost slăbită de un dușman neașteptat.
În timp ce Margaret Thatcher stătea pentru ultima oară în pragul reședinței oficiale a prim-ministrului britanic, ea s-a confruntat cu atenția mass-media din întreaga lume. „Părăsim Downing Street pentru ultima oară după 11 ani și jumătate minunați și suntem fericiți să lăsăm Marea Britanie într-o stare mult mai bună decât atunci când am venit aici”, a spus ea. Thatcher nu părea deloc fericită.
Cu mai puțin de o săptămână înainte, pe 22 noiembrie 1990, ea demisionase din funcția de șef al Partidului Conservator aflat la putere, după ce nu reușise să obțină suficient sprijin într-o competiție pentru conducere pentru a-și continua mandatul cu autoritate. Aproape în lacrimi, ea a făcut cu mâna la revedere, apoi s-a îndreptat spre Buckingham Palace pentru o ultimă audiență cu regina Elisabeta a II-a. În mod ironic, tocmai modul ei din ce în ce mai regal de a conduce partidul a determinat acesta să se întoarcă împotriva ei.
Ca prima femeie prim-ministru din Marea Britanie, Thatcher a condus partidul său la victorie în trei alegeri generale. Puțini politicieni au exercitat o astfel de putere în timpul mandatului lor sau au stârnit sentimente atât de puternice, atât pro, cât și contra. Ea a dus și a câștigat nenumărate bătălii împotriva establishmentului britanic, a sindicatelor, a Partidului Laburist din opoziție și, cel mai aprig, împotriva propriului cabinet. Dar acum pierduse lupta finală cu colegii săi de partid și, înfrântă, se simțea profund trădată. Este o poveste despre orgoliu, sentimente rănite și câteva metafore sportive foarte britanice.
Unul dintre miniștrii ei, Chris Patten, a declarat pentru BBC în 2005 că Thatcher recunoștea că „oamenii trebuie să se teamă puțin de tine dacă vrei să-ți impui voința”. Patten a spus că ea avea „un stil extraordinar de a rezuma concluziile întâlnirilor la început și apoi de a provoca compania adunată să spună dacă credeau că ar putea greși”. El a adăugat: „Întotdeauna exista acea ușoară senzație de anaconda în candelabru dacă greșeai ceva”.
Thatcher a declarat în 2005 că, în calitate de om de știință cu studii superioare, abordarea ei era să adune mai întâi informații riguroase și apoi să-și dea verdictul. „Cred că uneori primul ministru ar trebui să fie intimidant. Nu are prea mult sens să fii o persoană slabă și fricoasă în funcția asta, nu-i așa?”
Conducerea lui Thatcher, până atunci de necontestat, a fost pusă sub semnul întrebării pentru prima dată. Când Thatcher a câștigat un al treilea mandat, lucru rar întâlnit, la alegerile generale din 1987, una dintre primele sale acțiuni a fost să anunțe introducerea controversatei taxe comunitare, sau „poll tax”, o taxă locală care impunea fiecărui rezident să plătească o sumă fixă, indiferent de venit. În martie 1990, taxa a stârnit revolte în Trafalgar Square din Londra, iar deputații conservatori erau îngrijorați că aceasta le-ar putea costa locurile în parlament. Conducerea prim-ministrului a fost pus sub semnul întrebării pentru prima dată. Cu toate acestea, problema relației Regatului Unit cu Europa a fost cea care a dus în cele din urmă la căderea sa.
Dar subestimarea lui Sir Geoffrey de către Thatcher se va dovedi fatală. El va ține un discurs brutal și devastator, citat adesea în prezent ca unul dintre cele mai importante din istoria parlamentară britanică.
Deși Sir Geoffrey fusese un aliat apropiat al lui Thatcher în primii ani ai mandatului acesteia, relația dintre ei se deteriorase. Când ea a remaniat cabinetul în iulie 1989, el a fost înlocuit din funcția de ministru de externe de John Major, vedeta în ascensiune a partidului. Colegul său din cabinet, Kenneth Baker, a declarat pentru BBC în 2019: „Când l-a concediat practic pe Geoffrey, l-a numit viceprim-ministru. Aceasta este o funcție fără atribuții, la fel ca vicepreședinția Statelor Unite... El știa că era pus pe tușă”.
La 30 octombrie 1990, Thatcher a rostit una dintre cele mai controversate declarații ale sale în parlament, atacându-și omologii din Europa. Ca răspuns la apelurile de la Bruxelles pentru un control central mai mare, ea a declarat sfidător: „Nu, nu, nu!” A fost prea mult pentru Sir Geoffrey, care a demisionat două zile mai târziu. Thatcher a rămas optimistă și, pe 12 noiembrie, la banchetul anual al lordului primar, a ținut un discurs combativ, caracteristic pentru ea. Folosind o serie de metafore din cricket, ea a spus: „Sunt încă la crease, deși bowlingul a fost destul de ostil în ultima vreme. Și, în cazul în care cineva se îndoiește, vă pot asigura că nu voi evita loviturile, nu voi face obstrucție, nu voi trage de timp. Bowlingul va fi lovit peste tot pe teren. Acesta este stilul meu.”
„Lupt în continuare; lupt pentru a câștiga”
A doua zi, în parlament, Sir Geoffrey a răspuns cu o replică ucigătoare. Folosind o altă analogie din cricket pentru a descrie atitudinea lui Thatcher față de negocierile britanice în Europa, el a spus: „Este ca și cum ai trimite primii tăi bătători la crease, doar pentru a descoperi... că bătele lor au fost rupte înainte de meci de către căpitanul echipei”. El a continuat: „A sosit momentul ca și alții să se gândească la propria reacție la tragicul conflict de loialități cu care eu însumi m-am luptat poate prea mult timp”. Aceasta a fost văzută ca o invitație pentru un vechi adversar al lui Thatcher să iasă din exilul politic și să-și exercite puterea.
Intră în scenă omul cunoscut sub numele de Tarzan. Michael Heseltine demisionase cu patru ani mai devreme din funcția de ministru al apărării, în semn de protest față de faptul că Thatcher îi ignora opiniile. Și-a căpătat porecla în 1976, când a apucat buzduganul ceremonial din Camera Comunelor și l-a fluturat deasupra capului. De la plecarea sa din funcție, și-a petrecut timpul complotând pentru a se întoarce. Odată cu intrarea lui Heseltine în luptă, a început o competiție pentru conducere.
În ziua primei runde de votare, Thatcher a ales să se deplaseze la Paris pentru a se alătura celorlalți lideri mondiali la un summit care marca sfârșitul Războiului Rece, în loc să rămână la Londra pentru a discuta cu scepticii. Deși l-a învins pe Heseltine în prima rundă cu 204 voturi la 152, un număr suficient de deputați s-au opus ei pentru a-i împiedica victoria categorică. Odată cu trecerea la al doilea tur, autoritatea prim-ministrului în cadrul partidului său se diminua rapid.
În ciuda presiunilor exercitate asupra lui Thatcher pentru a se răzgândi în privința participării la al doilea tur de scrutin, la întoarcerea la Londra, ea a promis: „Voi lupta în continuare; voi lupta pentru a câștiga”. Ar fi avut cineva curajul să-i spună în față că ar trebui să se retragă? În loc să încerce să-și adune trupele într-un singur loc, ea a ales să-și convoace miniștrii individual. În timp ce așteptau în fața biroului ei, aceștia au discutat între ei și majoritatea au fost de acord cu ceea ce trebuia să se întâmple. Trei ani mai târziu, Thatcher a revizuit această amintire dureroasă, povestind pentru BBC cum, unul după altul, miniștrii ei i-au transmis mesajul: „Desigur, dacă doriți să candidați, vă voi susține. Dar nu cred că puteți câștiga. Și cred, prin urmare, că ar trebui să lăsați alte persoane să candideze – și să vă retrageți”. Ea a ales să se gândească la decizie peste noapte; se spune că programul ei de somn era de doar patru ore pe noapte.
Unii dintre miniștrii ei își ștergeau și ei lacrimile
La ședința de cabinet din dimineața următoare, ea a anunțat că a decis să plece. A fost o scenă emoționantă, potrivit Caroline Slocock, o înaltă funcționară publică care se afla în încăpere. Ea a declarat pentru BBC în 2019 că Thatcher – „ e doar o femeie înconjurată de bărbați” – a început să citească o scurtă declarație. „De îndată ce a început, a început să plângă, apoi să suspine și se chinuia cu adevărat să scoată cuvintele”, a spus Slocock. Unii dintre miniștrii ei își ștergeau și ei lacrimile. Chris Patten a remarcat mai târziu: „Cred că știm cu toții că destul de mulți crocodili țin o batistă la îndemână”.
O zi mai târziu, Thatcher și-a luat rămas bun definitiv de la Downing Street. După audiența la regină, ea și soțul ei, Denis, s-au mutat în noua lor casă dintr-un cartier rezidențial din Dulwich, în sudul Londrei. Ea a insistat că se va întoarce în parlament a doua zi dimineață, chiar dacă avea de parcurs un drum mai lung, deoarece munca era singurul lucru pe care îl cunoștea. Deși le-a spus reporterilor că îl va sprijini pe Major pe deplin, în anii următori, ca „foarte bună pasageră pe bancheta din spate”, îi va face viața foarte dificilă.
Pentru tot restul vieții, Thatcher nu a scăpat niciodată de sentimentul de trădare. Așa cum a declarat pentru BBC în 1993: „A fost o trădare cu zâmbetul pe buze. Poate că asta a fost cel mai rău lucru dintre toate”.
Editor : A.R.
