Exclusiv Marea vânătoare de prize sau aventurile unui șofer de electrică în România și Bulgaria

Cătălin F. Vărzaru Data actualizării: Data publicării:
foto bord electrica
Infrastructura necesară șoferilor de mașini electrice în România este aproape inexistentă. Foto: Cătălin Vărzaru

Acesta nu este un articol despre automobile electrice. Deși aș avea multe de spus despre cât de capabile, ecologice și ușor de condus sunt vehiculele care promit transportul viitorului. Este despre senzațiile pe care le-am încercat în calitate de utilizator a trei dintre mașinile electrice ale momentului, una de 10.000 de euro – Dacia Spring, una de 50.000 de euro – Kia EV6 și alta de 110.000 de euro, BMW iX. Pe drumuri de tot felul, din București pe platoul Bucegilor sau pe litoralul bulgăresc, și mai multe zile întregi. Cu toată experiența mea de 17 ani în presa auto. Este o relatare a felului în care am tânjit după o stație de încărcare decentă la care să nu stau cu orele și m-am uitat cu jind la multitudinea de benzinării care nu-mi foloseau la nimic.

Am constatat că situația nu s-a schimbat prea mult față de perioada dinainte de pandemie, când am testat o electrică în drum spre marea bulgărească. În ciuda declarațiilor pe care le fac oficialii, infrastructura este aproape jalnică, iar viața unui proprietar de automobil electric care nu dispune de propria priză poate fi complicată. Mai ales dacă are de gând să plece în vacanță cu automobilul său electric. Chiar nu mă așteptam să am din nou sindromul “range anxiety" și să regret că nu am luat după mine, în bagaj, și un cablu mai lung. Povestea pe care o spun producătorii auto, că trebuie să ajungi să încarci mașina ca pe un telefon mobil, în orice loc te afli, nu ține în România. Ca nu prea ai unde să-ți bagi cablul.

Cu Springul, mai bine în oraș

Cea mai bună dintre experiențe cu o mașină electrică o ai într-un oraș mare. Cum ar fi Capitala, pentru că aici ai parte de mai multe stații de încărcare. Am testat pentru început un Spring, Dacia electrică care ar asigura pe timp de vară o autonomie urbană de 200 de km. N-am să vorbesc despre avantajele și mai ales dezavantajele celei mai ieftine electrice, ci despre viața alături de Spring și mai ales necesarul ei de energie.

Mai ales că numărul de Dacii electrice a crescut exponențial în ultimul an și au devenit foarte vizibile în trafic. Pentru că par ieftine – costă totuși peste 21.000 de euro – ele sunt accesibile și publicului cu mai puține cunoștințe tehnice. Așa se face că la multe dintre stațiile funcționale ai șanse să găsești șoferi de Spring care ori nu se înscriu în aplicația dedicată – care îți indică faptul că priza e ocupată și nu merită să bați drumul până acolo - ori vin să încarce bateria de la 80% la full, deși timpul de încărcare crește foarte mult, viața bateriei scade, iar riscul unei defecțiuni crește.

Apoi, deși Springul nu trage din rețea mai mult de 20 de kWh, musai pe unii îi găsești legați la cea mai puternică priză, în marea majoritate nu mai mult de 50 de kWh DC, unde din cauza softului de pe Dacie încărcarea durează mult. Altfel că, dacă ai un automobil cu o baterie de peste 70 de kWh, cum ar fi o KIA EV6 sau un BMW iX, trebuie să te mulțumești cu priza de AC de 22kWh până se eliberează borna de 50 kWh unde este prins un Spring.

Și în cazul Daciei, este riscant să te aventurezi pe autostradă, pentru că autonomia mașinii chinezești nu este cea înscrisă în bord dacă începi să te joci cu butoanele de aer condiționat sau cu multimedia. Așa că Springului îi stă cel mai bine în oraș, unul mai mare, la care te poți încărca ușor.

Electrica la munte

Drumul la munte, de la București la Brașov, cu o oprire pe platou, via Transbucegi, l-am făcut KIA EV6. O mașină de 230 de cai putere, cu o baterie de 77 kWh și o autonomie de peste 400 de km.

Și am mers cu ea circa 450 de km cu echivalentul a 100% din baterie. Mi-am făcut calculele de acasă, și aș fi vrut să mă duc direct spre Brașov, ca să nu fiu obligat să mă agăț de o priză în drum. Dar am vrut să mă abat până la cabana Dichiu pentru a admira frumusețile Bucegiului într-o zi de vară.

Cu planul refăcut în minte, am încercat să văd dacă găsesc vreo stație de încărcare la vedere pe DN1. N-am găsit. Nici vreun indicator care să-mi arate unde aș putea să încarc mașina electrică.

Harta de pe EV6 îmi arăta că aș fi avut ceva noroc de stații dacă m-aș fi abătut prin Ploiești, pe la Băicoi sau aș fi poposit la un hotel în Sinaia. Așa că am mers cu grijă la pedala de accelerație, cu ochii de autonomia bateriei și pe kilometri indicați de Waze.

La coborârea de pe platoul Bucegi mi-a revenit inima la loc, pentru că am recuperat autonomia pierdută la urcare, dar folosind doar cele 4 trepte de regenerare a energiei și fără să ating deloc frâna sau accelerația. Am ajuns aproape de intrare în Predeal, deci vreo 30 de km, fără să consum ceva din acumulator.

Totuși, în Brașov îmi lipseau câțiva kilometri pentru a ajunge înapoi acasă, în București. Și oricum, un buffer de câțiva zeci de kilometri este recomandat. Așa că mi-am făcut un plan, cum să ajung să mă încarc puțin fără să-mi dau peste cap planul de vacanță.

Când familia admira locația în care ne-am cazat, eu am tras o fugă la o priză pusă la dispoziție de primăria Brașov, undeva lângă centrul vechi, pentru că părea o stație funcțională și, în plus, puteam să încarc și gratis.

Când am ajuns la locație, ghinion, era în revizie, iar tehnicianul nu semnalase acest lucru în aplicație. Așa ca am mai pierdut câțiva kilometri din autonomie. Am revenit a doua zi, dar, altă surpriză, la stație era plin de Springuri de la o companie de închirieri.

A trebuit să stau mai bine 40 de minute să prind un loc la borna de 50 de kWh. Și am putut să încarc doar în 2 reprize de 20 de minute, dar pentru că EV6 a reușit să tragă energie la capacitatea maximă, mi-am făcut o rezervă de peste 130 de km.

În Brașov mai erau câteva locații în care aș fi putut să încarc la 50 de kWh, dar destul de risipite pe harta orașului. În rest, prize de 22 kWh AC unde poți petrece ore bune pentru a câștiga 100 de km. În majoritatea stațiilor, costul este de circa 2 lei pe kWh în cazul încărcarii AC și 2,5 lei/kWh pentru cazul celei DC.

Cu mult însă sub puterea cu care ar putea EV6 să se încarce, adică 240 de kWh, circa 100 de km în doar 4,5 minute. Pentru că astfel de stații de mare putere sunt doar câteva risipite prin toată România. M-am întors până la București cu un consum de 16,3 kWh/100 de km, un echivalent circa 5 litri/100 km în benzină. Dar am mers cuminte, cu 110 km/h oră pe autostradă și fără să mă bucur de accelerația de 7 secunde până la sută sau de cei 240 de cai putere.

Cu limuzina la mare

Apogeul stresului legat de lipsa stațiilor de încărcare l-am atins tocmai când mă delectam cu o electrică de peste 100.000 de euro. Admirația pe care mi-a strânit-o noul BMW iX, cu alura SF și luxuriantă, mi-a fost stopată când am văzut autonomia pe care o are bateria de 76 de kWh: 365 de km.

Eram la București și trebuia să ajung în Bulgaria, la vreo 20 de km de granița cu România, pe litoralul Mării Negre. Și să mă și întorc acasă. Mi-am făcut repede calculul în minte și am constatat că aveam de parcurs cel puțin 600 de km, dacă voiam să am și aer condiționat.

Atunci am regretat că extravagantul SUV are la cele două punți motoare 324 de cai putere. Pentru că, în ciuda forței lor, a cuplului de 670 de Nm pe care l-am avut la discreție la orice apăsare a pedalei de accelerație, nu mă puteam bucura prea mult de capabilitățile electricei.

Cu traseul în minte, m-am gândit că sigur prin Constanța voi găsi o priză mai potentă. Nu una care ar putea să dea ce poate să tragă iX-ul, adică 145 de kWh – și care i-ar fi permis să se încărce de la 15 la 80% în doar 40 de minute – dar măcar un DC de 50 kWh. Apoi m-am uitat pe harta oferită de aplicațiile specifice – Plug-Share, EVConnect, E-Charge – și m-a trecut un fior rece.

De la Agigea, de la ieșirea de pe Autostrada Soarelui, până la Varna, nicio stație. M-am gândit totuși că voi sta lângă Shabla, în Bulgaria, și acolo par să existe două stații funcționale, cel puțin conform aplicației specifice bulgărești, EVPoint.

Planul era să mă încarc peste noapte undeva la cele două stații, așa că am atașat un card de debit în aplicație și-am pornit voios la drum. Autonomia îmi scădea văzând cu ochii pe autostradă și mă uitam cu disperare după o priză în preajma A2.

M-am gândit să mă abat din drum la Lehliu-Gară și să încarc măcar 10%, să fie, până la 80%. Am părăsit degeaba autostrada, pentru că la borna oarecum rapidă era prins un Spring, mai repede parcat decât la încărcare, pentru că atinsese deja 100%, dar fusese uitat acolo de proprietar.

Cum nu știam când se întoarce clientul, că nu se autentificase în aplicație, am plecat spășit spre Constanța. La un moment dat, am oprit la o benzinărie după Cernavodă și am zărit o stație, dar era încercuită cu bandă roșie, pentru că încă nu era funcțională. Așa că mi-am pus toate speranțele în celebra stație de la Agigea.

Și am avut noroc pentru că am ajuns cu câteva minute înainte unei Kona electric, dar după un Spring al cărui proprietar venise să-i facă un full și aștepta cu toată familia, în soarele amiezii, pe bordura încinsă. M-am cuplat la o priză AC de 22kWh și am așteptat 20 de minute să-și facă omul plinul, timp în care am plătit 4,8 lei și am încărcat ceva peste 2 kWh, practic cât să-mi ajungă să ies din parcare. Am stat la priza de 50 kWh 25 de minute și am prins 100 de km ajungând cu bateria la 60% după care am luat-o spre Bulgaria cu gândul la cele două stații de la Shabla. Aș mai fi stat, dar am vrut să prind un pic de soare și să las și Kona să ia ceva energie.

Aventura bulgărească

Am ajuns în Bulgaria cu 43% din baterie după 85 de km. După o baie în mare și-o pauză de masă, am plecat spre Shabla cu gândul că, după ora 22.00, sigur nu găsesc pe nimeni într-un loc uitat de lume. Și într-adevăr, nu era nimeni.

Cu bucurie că am dat peste o stație care teoretic era de 44 kWh AC, iar iX ar fi tras cu 32 de kWh AC, am dat să bag cablul la mufă, dar ceva părea în neregulă. Pe stația de încărcare de tensiune ridicată curgea apa, ca și când ar fi trebuit udată să se răcească la miezul nopții.

În timp ce o inspectam făcându-mi curaj să intru în balta din care făcea deja parte borna de încărcare, a apărut, într-un suflet, un paznic bulgar care îmi striga ceva și-mi arăta disperat un card.

Am înțeles că stația se deblochează cu un card special pe care nu aveam de unde să-l iau la miezul nopții, dar bulgarul m-a liniștit: „no money, free, reclama”. Am zis ca mi-a pus Dumnezeu mâna-n cap și m-am pus pe încărcat. iX-ul îmi spune că voi atinge o cotă de 55% din baterie undeva pe la 2.50 noaptea, dar mi-am zis că voi sta măcar o oră ca să câștig câțiva zeci de km și voi reveni în noaptea următoare. Doar că după 5 minute, surpriză.

Totul s-a oprit. Paznicul generos avea pe card 0.22 leva și chiar dacă pentru mine era gratis, el trebuia să plătească. Deci misiunea mea era eșuată. Dar mai aveam o șansă, la câțiva kilometri în orășelul bulgăresc mai exista o stație, așa îmi indica aplicația EVPoint.bg. M-am dus într-un suflet cheltuind alți wați din baterie și bâjbâind pe străzile destupate.

Când am ajuns, dezamăgire, stația era vandalizată și purta ceva semne chilirice pe care nu le-am înțeles, dar le bănuiam. Cum mă uitam eu ca curca-n lemne la stație, a apărut din neant un bulgar pe bicicletă care, cu mândrie, m-a îndrumat către o stație funcțională. Era de fapt cea de la care veneam.

Dezamăgit și făcând calcule de kilometri în gând, am plecat spre cazare. Mă gândeam că tai clima, fac doar un drum de la cazare la plaja și nu două – mai economiseam astfel 6 km, chit că ar fi trebuie să stau peste prânz la soare - dar cel puțin mi-ar fi ajuns până înapoi la Agigea, așa, la limită.

Cu frica-n sân că voi face pana prostului, varianta electrică, am decis să-mi continui planul de minivacanța. Dar mi-a venit o ideea, cum stăteam la o bere pe terasă: să încarc la priza de la motel! Așa că m-am pus pe treabă, am rugat un vecin turist să-și mute mașina astfel încât să-mi ajungă cablul la priză, trecut desigur printr-un prelungitor turcesc și printr-o gradină în care aspersoarele udau automat.

Soluția a fost riscantă, dar salvatoare. După 12 ore de încărcare, am reușit să încarc aproape 30% din bateria de 77 de kWh, iar autonomia mi-a crescut de la 118 km până la 250 de km.

Chiar și așa, am plecat tot cu gândul la priza de la Agigea, că până acasă avem de facut 285 de km. La întoarcere am avut noroc, pentru că stația salvatoare era liberă, așa că am încărcat 19 de minute, contra a 35 de lei, circa 14 kWh. Astfel aveam la discreție un plus de 60 de km. E drept, că pe autostradă am mers cu 110 km/h cu mașina mea de 324 de cai putere și 110.000 de euro, fiind depășit de toate rablele care mă afumau ostentativ.

Am mers cuminte pentru că o mică apăsare de acclerație mă ducea la viteze amețitoare, dar îmi mânca kilometri buni din autonomie. Degeaba forță în motoare, dacă nema putirință în baterie. Una peste alta, am ajuns la București pe roșu și am înapoiat bolidul la BMW cu 5% din acumulator.

Cele trei experiențe m-au făcut să-mi temperez tentația de a-mi cumpăra acum o mașina electrică, că mi-ar trebui și ceva bani de psiholog să-mi tratez nervii.

Mai aștept zecile de mii de stații de încărcare promise de guvernanți pentru care există și bani în PNRR. Și-ar mai fi de remarcat că experiența electrică s-a produs vara, când acumulatorul funcționează la capacitate maximă, pentru că iarna, situația se schimbă, iar autonomia scade dramatic.

Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News

Partenerii noștri